Dragostea nu se măsoară în km

Dragostea nu are rațiune, nu se măsoară în km și chiar dacă îți promiți ție să nu mai ai o relație la distanță, ajungi să găsești pe cineva de care îți place la o mie de km de tine. Știi acel moment, când vezi pe cineva , printre sute de oameni. O fată cu păr de foc, îmbrăcată în negru.

Eu nu știam dacă l-am văzut în acea zi în care el mă admira pentru prima oară. Eram prea mulți, iar eu aveam un iubit pe atunci. Atunci nici nu am vorbit, nu ne-am zis absolut nimic. Eu țin minte altfel acea zi. El o ține minte că m-a văzut pe mine. Peste 2 ani am început să vorbim pe facebook. Primul lui mesaj a fost că și-a făcut un tatuaj. Așa s-a început, cu un simplu mesaj pe facebook. Facebook-ul a devenit cupidonul generației noastre. Chiar dacă ne despărțeau o mie de km, ne simțeam apropiați unul de altul, sufletele noastre se uneau, și pentru dragoste nu contează distanța.

Dragostea nu se măsoară în km. Vorbeam zi de zi în facebook, prin mesaje și fețe zâmbitoare. Și nici nu contează cine a făcut primul pas, cel mai probabil eu, iar o glumă se poate preface într-o relație serioasă. Nu am avut un început frumos, cu flori și întâlniri romantice, doar cu zâmbete la un webcam. Relația noastră nu are un început concret, a fost o relație abstractă și acum a devenit una absolută. Știam că ne placem, și asta era de ajuns. Dar ne certam atât de des. Eu uram că el nu îmi scria în fiecare zi. Treceau zilele iar eu așteptam un mesaj, un singur mesaj. Și mă uram în acele momente de neputință, în care nu făceam decât să aștept.

Nu comunicarea, nu iubirea, ci așteptare devenise relația noastră. Nervii mei nu se sincronizau cu nevoia lui de liniște. Ne despărțeam și iar ne împăcam, îl uram și îl iubeam, și ne iertam. Doream să îl pot înlocui cu altcineva, cu cineva care să îmi vorbească zi de zi. Și poate asta e marele defect al iubirii - că accepți ce urai cel mai mult, că accepți indiferența, ignoranța, pentru că îți place de el. Și mă culcam în fiecare seară, gândindu-mă la el, sperând că dimineața voi citi un mesaj de la el.

Două nopți plângeam, o seară vorbeam. Sau poate erau mai mult de 2 zile în care nu îmi scria, dar era doar o seară sau o dimineață, și rar o dimineață și o seară în care vorbeam. Și erau zile în care nu mai doream să fiu cu el și îi spuneam și el accepta să ne despărțim, dacă asta îmi doream eu, dar nu puteam să nu îi scriu, și iar ne împăcam. Și printre multe certuri și multe împăcări și lacrimi am ajuns la el, acasă. Visul meu de câteva luni s-a îndeplinit, acum puteam vorbi fără așteptare. Dar și acel vis s-a transformat într-un coșmar.

Pe pământ nu există paradis. După o săptămână, mi-a zis că trebuie să plece pentru 2 săptămâni în altă țară iar eu nu pot rămâne. Ne-am certat în ultima zi a noastră, tot ce am suportat aceste luni de o dragoste ce nu am înțeles-o, de o dragoste ce mă distrugea, toată ignoranța, toate erau în lacrimile mele, toate s-au adunat într-o palmă dată peste față. Plângeam și eu, plângea și el, credeam că lacrimile lui sunt sincere. Dar ne-am împăcat și mi-a zis că mă iubește. Dar eu știam că dacă plec de la el, va fi sfârșitul pentru dragostea noastră. Mi-am făcut bagajul și el m-a petrecut la gară. Un ultim te iubesc înainte ca trenul să plece. Și acel ultim comentariu la piesa Still loving you de la el, în care scria I still loving you, cu acel comentariu am trăit următoarele săptămâni în care nu am știut nimic de el, în care nu ne-am vorbit. Și dragostea mea s-a transformat în dezamăgire. Va urma...