Destrămarea ființei

Și totuși exist... într-o lume care nu e a mea, într-o lume străină mie.
Sunt om, ființă vie, rațională și cu un suflet. Sunt eu, nu sunt o copie, dar nu mă accept pe mine căci am fost învățată că e greșit să te accepți pe tine însuți. Mi s-au dat lecții care cică, m-ar fi ajutat să înfrunt viața, dar m-am înfruntat pe mine.

Sunt un copil a cărui inocență a fost furată și arunctă în noroi.
Mă pierd printre oameni și nu mă regăsesc pe mine. Nimeni nu a aflat că sunt o individualitate, îmi e teamă să le zic, vor interpreta greșit, îmi vor spune că toți așa fac, să fac și eu.
Am fost creată din alții, căci mereu alții sunt mai buni ca mine. Dar cine sunt eu?
Nu mă văd pe mine, căci ca să ajung la adevăratul eu sunt straturi puse de cei ce mă cunosc, nu e cum mă văd ei, ci cum ar vrea ei să mă vadă.
Mă văd pe mine prin prisma lor, îmi văd doar defectele. Suntem analizați după defectele pe care le avem, se pare că doar defectele îți definesc ființa. Dar cum rămâne cu calitățile, cu valorile ? De ce nu le vedeți? Nu, nu le ascund. Sunt pe mine, în ochii mei, în lacrimile mele, în zâmbete.
Suntem scoși în față pentru defecte și fiecare aruncă o piatră în noi, iar pentru calități, suntem criticați prin acel „se putea și mai bine!”
De mici ni se arată cu degetul că alții sunt mai frumoși, mai buni, mai deștepți, mai harnici etc. De mici, încearcă să ne încadreze într-un pătrat pe care profesorii, părinții și-l crează în mintea lor și cred că doar așa e corect. Dar eu am decis să prefac pătratul în romb și în această luptă cu formele exacte mi-am pierdut energia cu care puteam construi altceva din laturi. Poate, altfel de forme create de mine prin mine, poate nu perfecte, poate unele modeste dar create de mine!
Orice încercare se preface în eșec când nu ești încurajat. Poate unii sunt motivați de critică, de neîncredere în ei, dar alții? Cum rămâne cu alții? Sunt și alții. Alții care se hrănesc cu încurajare, aprobare de la cei apropiați. Alții, care știind că le poartă sabia și scutul cei apropiați, sunt conviși că vor învinge răul care încearcă să le distrugă propia lor creație.
Dar cei apropiați le taie cu sabia aripile, cu scutul îi lovesc până ce cad. Și ființa lor se destramă, bucăți cu bucăți, lăsând ca lumea din jur să îi mănânce ca pe o pradă, să se înfrupte din sufletul lor și din ultima picătură ce se mai zbate pentru viață.
Devine o ființă moartă care se plimbă prin timp, în uitare de sine și în neștire că el e o rază de lumină, că el e o ființă umană cu defecte și calități, că el există, că în el zace o magie de a crea. Se poate crea pe sine și apoi crea lucruri de care să fie mândru, care să îi motiveze existența.
Nu ni se spune de ce trăim și parcă nici nu ne lasă să aflăm. Dar totuși trăiesc o viață, trece fără ca eu să o pot opri. Și o las să treacă căci nu am putere să o prind în degete și să o modelez după placul meu. Și caut o justificare a propriei meșe existente. Când o regăsesc, îmi este smulsă și cu o parte din mine, e prefăcută în cenușă și aruncată în vânt.
Am rămas singură, cu un suflet zdrobit de epigoni și ciugulit de vulturi.
Poate mai e o picătură de lumină dar încearcă să o stingă. Căci e mai ușor să o stingi decât să depui un efort pentru a aprinde focul și a-l menține într-un sufletat însetat de căldură.
Cuvintele mi se plimbă, se zbat să capete o formă dar eu doar le ascult....și mă pierd prin ceață iar ieșirea mi se arată dar ei tot mă trag înapoi. Mai departe de soare, mai departe de mine.
(Sunt doar frânturi din mine, exprimate prin fraze)