/ abandon

Prietenii, condei, pete și sugative

Ai texte scurse din condeie vechi, cerneluri alese și sugative multe. Multe și la tot pasul.

Ideea e ca o întâmplare, iar petele sunt ca o regulă. Cui îi pasă despre ce scrii când tot ce îi pasă omului este despre ce ești vorbit?

Vorba leagă oamenii, scrisul îi desparte. Prin condei se observă o goliciune aparte, înțolită absurd de preaplinul de sine. Cum să scriem cu demnitate despre fapte, dacă vorbim cu mândrie numai despre lucruri?

„Prieten” mă strigi, când ai un necaz dar eu drept „cunoștință” aleg să te păstrez pe mai departe.

Cândva, simțeam o onoare nemeritată din partea ta. Mă alesesei drept suport, adăpost, ca să nu devii pierdut prin odaie. Acum însă, discret, mă râcâi, sfâșii, imprăștii peste tot. Vrei să ieși, să pleci.

În oboseală și cearcăne, eu încă recitesc fragmente din memorie. Vreau să-mi amintesc. Ce n-am știut despre cum erai tu și ce să înțeleg despre când nu eram eu, de față.

Mi te amintesc de pe fiecare foaie, scrisă și de alții. Mi te amintesc când erai răsfirat prin toată camera iar eu te lipeam bucată cu bucată pentru a te reîntregi. Îmi amintesc de ultima mea rezervă de cerneală și peniță cu care te-am rescris din greu. Scriam chinuit și tot ce scriam se lăbărța și nu se mai înțelegea. Mă chinuiam să scriu citeț pe o foaie sugativă.