Arculeț

S-a născut undeva, cândva, cum fiecare pe acest pământ a avut un noroc, o stea a lui. Alături de părinții părinților săi și-a dus traiul liniștit. A avut și câteva neamuri, ca fiecare. Cunoștințe ca de obicei și mai puțin prieteni, tot ca de obicei. Unii dintre ei, ce acum își văd doar de treburile lor.

Cei din jur îl considerau mereu mic, deși visele lui încontinuu se înălțau. De șicana și neîncrederea altora, Arculeț s-a ferit cât a putut. A afișat imaginea unuia din rândul tuturor. N-a putut mult timp. N-a putut fi în rândul celorlalți și uneori, își înflorea vorbele și devia orice interogare. O făcea pentru că oricum, pe nimeni nu interesa cu adevărat realele rădăcini ale visurilor sale, ce-și făceau loc cum puteau, prin pământul puțin primitor.

Arculeț a avut curaj să lase limbile ceasului să se miște cum vor pe cadranul vieții sale. Spera la un viitor, mai fugea către trecut, iar revenea în prezent. S-a gândit mult la el și știe pe unde mai are de alergat pentru a scăpa de ceva. Pentru a scăpa de îmbrânceli și pumni în spinare… de la cei pe care nu-i credea în stare de asta.

Pe el îl dor neîncrederea, răceala, aroganța, lipsa de valoare care-l urmăresc prin ascuțenia vorbelor celor ce trebuiau să-l încurajeze. Ca un gândac de bălegar își tot cară ghemotocul, de care nu se poate dezlipi, că de… ochii din el au și gură și se întâmplă sa-i fie chiar apropiații. Ce intră-n ochi, iese pe gură și probabil în sensul acelor de ceasornic, același ciclu se reia.

Arculeț o să se facă mare. Să nu care cumva, cineva să nu-l lase să mănânce și să doarmă liniștit noaptea, ca e vai de cine o fi. Pe toți îi va mușca!

Arculeț, porcușorul meu de guineea scump, pe care l-am îngrijit cu drag.