Poate pentru că a trăit prea mult în iluzia ideii că ar fi de de folos cuiva…

Bietul suflețel cu firea lui naivă! El a crezut că poate aduce bucurie pe chipurile celorlalți și iar s-a înșelat…

Pe oamenii de pe stradă și pe cei de lângă el îi vede mereu încruntați, țâfnoși și la un pas de a-l păli pe primul apărut în calea lor.

Vede niște morții vii care execută sarcinile de zi cu zi, programul obișnuit și pentru care viața nu mai e văzută ca un privilegiu. Totul devine un calvar.

Dacă acest privilegiu le este luat, totul este privit ca o nedreptate. De multe ori moartea ia ce vrea și redă viață cui consideră că ar aprecia-o mai mult. Nu știm nimic sigur !

Culmea! Ea este tot ceva viu precum viața. Dacă ar fi să moară și ea, atunci povara eternității, probabil că ar fi de nesuportat. Lumea-ntreagă ar fi doar un uriaș cavou.

Când sfârșitul vine, nu e drept! Dacă acesta nu a venit… ce-mi pasă? Acum trebuie să pregătesc mâncare, să servesc eventual un păhărel și un pachețel de pipe cu prietenii.

Hai și cu o cărniță pufoasă de grăsime și cu un desert bogat în bună dispoziție! Totul merge completat și de un energizant, pentru că te simți fără vlagă de cât te-ai ghiftuit.

Mai o discuție aprinsă, mai un nerv pe unul, pe altul, mai o răutate etc. Ceva obișnuit, nu?

Săracul suflet! Vede toate acestea și se întristează. E așa mut dar și dacă ar putea vorbi, ar scutura pământul sub el.

Stă și vede cum totul decurge într-o direcție pe care nu o poate schimba singur. Se simte așa inutil.

Tot dă semne să comunice ceva, dar alungă iluzia ideii că ar fi de folos cuiva, pleacă capul și își vede mai departe de drum!

Își ia rămas bun și apoi se îndreaptă spre creștetul de care aparține, pentru a-și lua zborul.