El este Doru’. Gropar de meserie, dedicat propriilor nevoi și o suflare pe care nu ai dori-o aproape.

Este neîngrijit, vorbește repede și mult, are ticuri nervoase și izbucnește din te miri ce.

Lipsa celor dragi nouă, a vremurilor demult apuse, a tot ce gândurile răsucesc în cel mai sadic fel, Doru’ le sapă. Le sapă pe toate.  Încet, sigur, fără excepție.

Ștergar, costum de haine, flori și lopată pentru îngropăciunea defunctului, avem? Avem și una și cealaltă și tot ce se cuvine.

Totul se face creștinește pentru el. Rămâne Doru’ ce ațâță drăcește întreaga atmosferă, după ce și-a terminat treaba cu săpatul și a împărțirii colivei.

A văzut multe la viața lui și nu-l mai interesează nimic. Nu-i pasă cui îi sapă. O face pur și simplu.

El îi sapă pe toți iar pe el, nimeni. Parcă ar fi etern în această lume. Amintirea, iubirea pentru cei dragi, nu-s și ele eterne? Ba da! Nu-i nimic. Doru’ le sapă și pe ele. Le îngroapă, le dezgroapă la infinit, chiar dacă-s mai vii ca oricând.

Este profesia lui iar când n-are de lucru, își face. Dorule, gropar bătrân, de o veșnicie tot sapi! Sapi și pentru rudele tale, le ștanțezi numele în marmură, le pui și flori iar ele tot nu mai vin. Probabil că vor alege să se sape între ele, nu ai de unde ști.

Pe tine cine te îngroapă, Dorule? Tu tot trăiești, căci nimeni nu e un gropar mai bun decât tine. Tu îi iei pe toți dar nimeni te duce și pe tine unde ți-e locul. Te va lăsa cineva să mori vreodată?