Ideație suicidară – moment de deschidere.

Autor: oricine. Sfătuitor: oricare.

„Au fost momente dure în viața mea. Au fost clipe în care îmi era rușine de mine pentru ce sunt. De la un om echilibrat ajunsesem să-mi pierd gândurile, firea și speranța la o viață mai bună.

Nu am fost un om rău, după spusele apropiaților.  Am devenit după ce mi s-a rupt firul conștiinței. Eram precum ferestrele sparte după un bombardament. Asta am simțit – un bombardament la „mansardă.” Ulterior, trebuia sa-mi culeg cu răbdare toate cioburile și să le lipesc la loc, cu grijă. Chiar și așa, lipitura nu ar fi permis razelor de soare să pătrundă cum trebuie prin fereastră. Oricum, totul era sensibil la orice pală de vânt venită.

Am fost considerat un om slab. Totuși, dacă pui greutăți foarte mari, chiar și pe o spinare puternică, aceasta tot va ceda la un moment.

Sunt mulți peste care trenul acestei existențe face manevre în triajul morbid al șanselor, favorurilor și nedreptății. De nenumărate ori. Stânga-dreapta, față-spate. Îi crestează în mii de bucăți, încontinuu. Cu toate astea, unii se ridică și merg așa, cum pot, separat, pe piese.

Suntem diferiți, simțim diferit. Ce pentru altul, loviturile vieții au fost lecții, pentru alții este preambulul unei îngropăciuni adânci în gândurile fără final.

Ei observă când pici și-ți spun că ești slab. Nu vor să vadă că, de fapt ai cărat mai mult decât puteau duce ei, dacă ar fi fost în locul tău.

Mi-e rău când mă gândesc cât de mult aș fi putut câștiga din tot. Câștigam viața pe care mi-o doream. Aveam dorința de a lupta și cuceream toate bătăliile existenței acestea. Acum văd numai eșec. Le-am adunat pe toate de pe pajiștea vieții, de pe toate planurile ei și cum pot strânge și altceva decât tot eșec?

Nici prieteni n-am prea mulți. De multe ori vorbesc exagerat și gesticulez, apoi tac lungi perioade. Sunt un om obositor. Abuzez de răbdarea multora, fac fixații pe diverse lucruri pe care le cumpăr- flori, parfumuri, accesorii diverse, haine, gadget-uri, cărți apoi nu-mi mai pasă de ele. Când într-o parte, când în alta. Mi se schimbă starea duhului de la zi la zi și uneori de la lună la lună, depinde.

Am sperat la o viață mai bună. Am luptat pentru asta! M-am ales și cu uși închise, ca fiecare… până să demonstrez că poate aș fi adus și eu o contribuție acestei lumi. Sunt cam 6 ani în care am tot încercat să intru în normalitate și să nu mai răspund interogatoriilor celorlalți.

Toată lumea întreabă despre tine, toți se interesează. Poate nu-i rău. E frumos din partea lor dar nu suficient. Sunt oameni, nu te pot ajuta mereu la greu. Nopțile le petreci singur în gândurile tale. Fiecare are viața lui.
Nu ești atât de important pe cât crezi, nu te-a pus nimeni să te sacrifici, nu ești singurul om cu probleme – așa ți se închide gura, apoi iar taci.

Omul care începe să tacă la un moment dat, să zâmbească des și să afișeze o viață împlinită de fațadă, îl pierzi. Îl pierzi ca prieten sau ca suflare sub acest mare cavou mundan. Mă imaginez cum aș fi rece, palid, cu ochii închiși sub infinitul cerului iar cei dragi lângă mine. Simt o durere imensă. Îmi imaginez că mă plâng și își regretă fiecare atitudine mai puțin plăcută pe care au avut-o în trecut față de mine. Parcă-mi pare bine. Mă simt răzbunat dar touși… n-am curaj să trec mai departe.

Deși ești tânăr, anii trec. Poate mulți au trăit experiențe grele dar fiecare le simte diferit pe propria piele.
Încă încerci să lupți până la final. Oricum finalului nu-i pasă dacă ai ajuns la el. Ești o altă suflare a vieții dintre miliardele ce sunt acum și care vor mai fi.

Nu mai vreau să împart viața cu nimeni. nici măcar cu mine. Lumea își continuă drumul și fără mine. Fiecare, chiar dacă suferă pentru mine, să se gândească la faptul că pe lumea asta, eu nu mai pot fi.

Nu simt nicio bucurie. Nu am curajul să fac acte nesăbuite dar aștept în liniște Momentul. Nu știu cum va fi, dacă presupune un sfârșit sau un alt început al vieții. Am să mai aștept să văd încotro mă îndrept.
Duhul mi-e trist, mintea-i disperată, corpul, fie ce o fi. Deocamdată nu-mi mai face probleme.

Sunt 6 luni de când am început să scriu acest text. Acum îl completez din nou, iar pe parcursul acestei perioade, tot l-am recitit. Nu arăta în această formă dar el a fost aranjat ca să se poată înțelege ceva din el.

Sunt într-un cavou a cărui capac este transparent. E precum o cupolă imensă. Cupola vieții pe acest pământ. Un mort înviat când și când de amintiri ale celor dragi, bucurii mărunte cu oamenii de lângă tine, apoi iar… gol. Nu ține mult totul. E de formă și mă mint că hai, mai merge! Hai să vedem ce-i pân’ la final și cum se termină cartea. Eu totuși aș închide-o, fără niciun semn în ea. N-am avut ce lăsa.
Totuși, să știți că vă iubesc. Nu vreau să vă rănesc! Rămân necunoscut lumii dar vreau o schimbare evidentă a ei. ”

Mulțumesc!

Un răspuns, o părere:

Imaginează-ți că deja ești mort. Închipuie-ți că-ți vezi rudele în jurul tău cum te plâng. Îi auzi tot ce vorbesc, le simți durerea și nu mai poți face nimic.

Cum ar fi toate astea?Ți-ar părea rău? Cu siguranță te-ai căi pentru fapta ta. Ar fi prea târziu pentru tot.

Plus de asta, ai nevoie de curaj pentru a face acest lucru. Să te izbești de pâmânt sărind de pe un bloc, să te arunci pe calea ferată, să te spânzuri, ai nevoie de ceva curaj. Mulți aleg metode brutale de a-și încheia socotelile cu viața. Câtă traumă. Chiar dacă alegi și căile mai ușoare – uzul de pastile, otrăvuri și alte cele, tot suferi. Până se termină totul, cam agonizezi. Mulți au încercat să-și toarne clor pe gât și n-au reușit decât să scape cu viață. „Doar” cu esofag, stomac arse. Probleme pe care trebuie să le suporte toată viața.

Îți dai seama dacă nu ai reușit din prima, slabe șanse sunt să scapi fără infirmități și alte probleme grave de sănătate? Nu vrei să-ți închipui. Gândul te înfioară, nu?

Pe toți viața ne aduce într-un prag în care vrem să încheiem socotelile cu ea. Totuși, se merită?

Dacă o faci, e vorba și de lașitate și e păcat să nu recunoști asta. Te sustragi prea devreme din competiția cu viața. Te declari pierdut înainte să-ți dai seama că poți învinge obstacolele din viața ta.

Așteaptă și vezi ce iese din viața asta. Înfrunt-o până la capăt căci indiferent ce alegeri greșite vei face, soarele răsare și fără tine. Nu pedepsești pe nimeni în afară de tine, alegând să pleci din această lume. Sunt teorii, dar dacă te-ai afla la pragul dintre viață și moarte, ai striga după ajutor. Prins în roțile de tren sau între viu și mort în ștreang, ai striga cât poți să te scoată cineva de acolo. Așadar, instinctul vieții te cheamă și din morți.

Cel care vrea să se omoare, de fapt nu vrea asta. Vrea atenție, mângâiere, iubire, tot ce i-a lipsit sau suferă de ceva mai rău care trece în planul medical. Până în 30 de ani personalitatea se tot formează. Dacă una din „piese” nu se așază bine în acest proces, pot apărea crizede condiție psihiatric sau de personalitate(tulb. de personalit. nu e boală mintală).

Lăsând la o parte partea medicală, omul de fapt vrea să trăiască și să se bucure în continuare de tot dar încă nu știe cum.

Societatea știe să condamne aceste acte de suicid. Însă, fiecare membru din care se compune societatea are o influență într-o oarecare măsură la tot ce se întâmplă.

Fă-te să contezi! Te mai aștept pe la mine să vorbim. S-a făcut ora, s-a tăiat chitanța. Ne vedem mâinie la aceeași oră și nu-ți uita notițele, da?