Furtună lăuntrică, regrete adânci, lacrimi amare, mânie pe viață și totuși, ce ar fi dacă? Respiri greu, vezi rău, auzi puțin și nu știi mereu unde ești. Patul ți-e cald. Tu și așternuturile tale curățate. Soarele îți zâmbește prin fereastră, floarea de pe pervaz te salută. Orele să-ți treacă iar tu să aștepți… următoarea așteptare.

Nu știi când stă să se lumineze sau să se întunece. Gândul îți mai pleacă iar corpul îl așteaptă… cuminte și inert.

Din patul tău privești spre geam. Zărești un pod unde sunt două persoane ce vorbesc și să te amuzi de dialogul lor. De fapt, poate erau doar două păsărele pe o cracă, ciripind. Timpul trece, ți-e foame și aștepți masa.

După masă, un desert. Ce bucurie! În surdină se aude o melodie la radio. Începi să fredonezi amintiri. Se întunecă. Nu ești mereu sigur dar afli de la radio, când nu e oprit, ora exactă. Îi mai întrebi și pe ceilalți odată să-ți spună cât este ora, data, ziua în care ești, eventual și numele lor mici… Ziua se stinge.

Urmează o nouă noapte și probabil o altă zi. Pentru tine nu contează mai oricum nimic din toate astea. Fii recunoscător pentru tot ce ai sau n-ai! Mereu va fi loc de mai rău.

Later edit:

La 21 dec 2015, ora 21, a apus și ultima zi a celei ce a fost Covaci Georgetta, bunica mea. Cea mai bună mamă, cea mai bună bunică, ce mi-a îndreptat pașii în viață, cele mai adânci regrete!

Dumnezeu s-o ierte!