Rămas copil

Știi că ești deosebit față de restul.
Te simți captiv într-o lume nedreaptă și suporți cu greu realitățile vieții. Te ating orice vorbă, orice banal gest sau mimică nevinovată din partea celor din jur. Ești aidoma unui copilaș aflat într-un corp de adult.

Tu cel ce citești acest articol, dacă ai întâlnit pe cineva așa, înțelegi mai bine ce zic. De fapt, dacă te privești chiar pe tine însuți mai în detaliu, te poți regăsi în câte ceva scris aici.

În fața provocărilor se sperie și se blochează. Nu mai știe ce să facă, pur și simplu. Nu va plânge sub pernă dar se va comporta ciudat. Va trece de la furie la deprimare și va trai tot felul de stări interioare cumplite.
La critici se îmbufnează ca un copil neurecheat demult și îți răspunde într-o manieră la fel de puerilă.
Dacă vreți să lămuriți problema, nu-ți mai vorbește. Îți face mutre, caută să te facă să te simți prost și te acuză că se simte rănit de tine.
„Se hrănește” prin corecția emoțională pe care a decis să ți-o aplice. Știe că nu-ți place și continuă s-o facă. Îi place atunci când te simți vinovat pentru ce „i-ai făcut”.
Are accese de furie dacă nu e cum vrea el. Trântește uși, ridică tonul. Are și accese de grandoare că el a făcut și a dres și știe el mai bine.
Rupe contacte și de ce nu, contracte. Păi de ce contracte? Nu poate păstra un job dacă e angajat, nu comunică eficient cu clienți/furnizorii dacă e antreprenor. Nu poate crea și dezvolta relații comerciale cu nimeni. Nu poate urma indicațiile angajatorului. Nu poate comunica eficient cu colegii de lucru și multe altele. Ca atare, la orice neînțelegere, se supără și pleacă. Pardon, își ia jucăriile și pleacă. Așadar, adultul rămas copil, își… fragi foarte ușor cariera, relația cu familia, prietenii și poate propria umbră.
Este foarte invidios dacă nu are și el ce au alți „copii” și devine plin de el dacă își ia ceva ce nu au alții. Rămâne acaparat de obiectul cumpărat. Nu mai există stânga sau dreapta în acel moment. Ce se întâmplă atunci când îi dai unui copil ceva ce și-a dorit? Păi, poți să-ți vezi liniștit de treburi că nu te mai ia în seamă mult timp. Se simte așa de captivat și de puternic în acel moment, încât ți-e și milă de el să-l întrerupi.
Amână cu greu recompensa. Poate nu are mulți bani dar își cumpără ceva așa, că l-a vrut el neapărat. O mămică îi spune unui copilaș când e momentul pentru cumpărături și când nu. Acestui tip de om cine și de ce să-i spună? Acum înțelegi că magazinele, băncile îi lucrează la impuls pe acești oameni mult mai mult decât pe restul? Nu se pot abține pur si simplu. Vor aici, acum sau ieri dacă ar fi fost posibil.
Fragili până la tavan? Știi cutiile acelea de pe șifonier pe care le aveai cu pahare, veselă sau cu alte obiecte ușor de distrus? Ai văzut că era simbolul fragil pe ele? Din păcate, pe mulți, la un nivel mai mic sau mai mare îi poți identifica după eticheta Fragil. Pe alții cu Inflamabil, Perisabil, depinde. Este eticheta lor și trebuie să ții cont de aceasta atunci când deschizi gura să zici ceva sau când te uiți la ei. Altminteri totul se rupe, sparge, crapă, îndoaie, pârâie, trosnește și bubuie foarte ușor.
Nevoie constantă de atenție. Se întoarce împotriva ta cu o agresivitate-pasivă demnă de amuzament/accese serioase de furie, dacă nu-i răspunzi. Evident, atunci când vrea ceva. Dacă nu-l asculți când îți vorbește, deși ai spus că ești obosit și nereceptiv în acel moment, ferească! Păi aici, atingem următoarea chestiune numită egoism.
Sunt destul de egoiști. Te vor pentru ei, îți fac nazuri dacă nu le dai ce vor și nu te înțeleg când le spui că nu poți sta de ei. Nu se gândesc deloc și la nevoile tale. Nu-i interesează dacă ai mâncat, dacă ai bani, dacă ți-e bine ș.a.m.d.
Interpretează tot ce se discută între alți oamenii ca având legătură cu el. Se simte vulnerabil, mic și îi este frică să nu fie luat în vizor de alții. Cu toate că, printre cei de acasă se simte important și își permite să-și descătușeze atitudinile de „divă”.
Are fantasme de salvator referitoare la cei dragi sau de torționar, cu privire la cei care i-au făcut rău sau familiei lui.
De multe ori tinde să adopte atitudinea și comportamentul personajelor din filmele vizionate cu puțin timp în urmă și să se identifice mult prea tare cu acesta.
Îi este frică de necunoscut, de tot ce e nou, de decizii importante și totul capătă într-o oarecare măsură imaginea monstrului de sub pat.
Te copiază. Vrea și el ce ai tu sau ceva măcar asemănător, indiferent dacă îi este sau nu necesar.
Trage la cei care îi dau atenție și îi „cântă-n strună”, lăsându-i deoparte, evitându-i pe cei care îi spun adevărul în față.
Teama de a merge la doctor și lipsa curajului de asumare a condiției fizice prezente. „Ce să-mi facă doctorii? Nu mă duc, n-am nevoie” Frica de vești mai puțin plăcute? Frica de autoritate? Frica de mirosul de spital, de pe vremea când te țineau ai tăi cu forța la injecție?
Îi place să te deranjeze din ale tale doar așa, că vrea, nu că ar avea ceva important să-ți comunice.
Bombăne, vociferează dacă-l pui să execute diverse sarcini banale. De ex., îl rogi să ducă gunoiul. Începe să bombăne că l-a mai dus și alte dăți și că pe restul îi doare undeva. Cu toate că, primește destule privilegii în cămin și chiar nu ar avea motiv să se plângă.
Îi place să primească tot timpul confirmări la tot ce zice. Îi este greu să accepte și ce nu-i convine și tinde să vorbească peste tine pentru că el știe mai bine.
Nu vrea să stea la poză și „fuge” exact ca un copil în jurul mesei. Dacă totuși nu mai are unde fugi, preferă să se strâmbe, să pună mâna pe obiectiv sau să se miște ca să nu-l prinzi bine în poză.
Deși vrea ca alții să-l vadă ca „miez”, culmea, habar nu are cum să primească un compliment. Nu știe să gestioneze emoția dată de o remarcă bună la adresa lui. Roșește, se fâstâcește sau închide repede subiectul.
Pretinde un anumit tip de afecțiune foarte nepotrivit. Proiectează pe partenerul/partenera sa, carențele afective ale copilăriei și simte nevoia de o atenție părintească. Partenera/partenerul devin in mintea adultului rămas copil un fel de mama/tata. Devine gelos dacă atenția perechii sale este concentrată pe copilul din familie. Se creează în mintea sa o rivalitate cu copilul/copiii din familia respectivă.
In general, nu își conștientizează condiția lamentabilă în care se află, în caz că se află intr-una. Nu conștientizează cum ar trebui. În cazul în care este ajutat să iasă din acea condiție, devine ulterior nerecunoscător. Devine plin de el, pretinde drepturi peste limita care o poate oferi cel ce l-a ajutat. Începe să aibă atitudini de om țâfnos, devine nerecunoscător și începe să-i rănească pe cei din jur.
Vorbește peste tine dacă tu ii spui ceva mai puțin convenabil, caută să se impună pe o intonație mai puțin firească. Chiar dacă problemele sunt minore, nesemnificative.

E de la sine înțeles că informațiile de mai sus nu sunt exhaustive.
Acest subiect este destul de delicat și nu de puține ori chiar noi înșine ne-am aflat în situația acestui copilaș în corp de om mare. Numai că suntem prea orgolioși să recunoaștem că ni s-a întâmplat acest lucru. Nu ne-am născut învățați de viață, ci am mers prin ea greșind, suferind și înțelegând.

Mulți rămân copilași până la final. Că nu vor, că nu pot, că intelectul nu-i ajută, nu știu. Ar fi nerușinat din partea mea să spun ori una ori alta. Scriu ce constat la unele persoane din jurul meu și nu știu exact ce ar trebui de făcut.

Mulți rămânem blocați în anumite perioade, cel mai adesea, în perioada copilăriei. Multe comportamente și decizii de moment sau viitoare au la bază nevoile trecute ale copilăriei.

Ca atare, în fața realului, unii reacționează cu intonația, gestica, mimica feței și atitudinea puerilă de atunci.

Nu e nimic de condamnat, ci de constatat și corectat. Cum? Nu știu. Aș fi D-zeu deja dacă aș ști cum.

Ca o paranteză, consider că multe pete negre din istoria omenirii nu ar mai fi apărut, dacă problemele copilăriei se rezolvau atunci când trebuia.