E seară, te pregătești de somn și ai ales să te mai uiți în oglindă un timp. Observi că imaginea ta se deformează de la prea mult privit de la aceasta. Nu mă întreb de ce. Eu nu rup mistere ci le dau pace să facă ce vor.

În fine, imaginea deformată apare și stingi repede becul ca reacție spontană. Începi să crezi că persoana din imagine te privește. Te întorci ușor să vezi dacă aceasta nu se află și în spatele tău.

Disperat să ajungi la întrerupător ca să aprinzi din nou lumina, te împiedici în propriile picioare.

Ești la pământ, în întuneric, așteptare și singurătate. Șiroaie reci pe spinare și delir, unghii crăpate de la râcâit în zid, păr despicat din lipsă de nutrienți și coate roase de la prea mult târât.

Aștepți să te audă cineva cum strigi dar devii din ce în ce mai slăbit. Poate dacă te zgâiai mai puțin în oglindă, reflexia nu te-ar fi observat. Poate dacă nu i-ai fi căutat diformitatea, aceasta nu te-ar fi prins în cursa ei.

Puterea cu care lovești într-un zid pentru a te elibera, vine din suferința loviturilor primite pentru a te păstra în siguranță. În siguranță dar captiv în propria reflexie.

Zidul tot nu pică, oglinda nici că se sparge iar diformitatea încă nu a dispărut. Mai încearcă!