Regretul pierderii celor dragi și vinovăție

Puține au fost momentele în care noi oamenii am apreciat cu adevărat tot ceea ce aveam – prezența celor dragi, anumite situații de viață favorabile nouă și multe altele.

De ce omul apreciază atât de puțin sau deloc tot ce are în viața sa? De ce odată cu pierderea apare și prețuirea a ceea ce s-a pierdut?

Nimeni nu poate ști exact de ce. Voi încerca însă, așa cum pot, să explic consecințele acestui fenomen conform informațiilor acumulate până acum și a propriilor mele trăiri.

Mă voi axa pe pierderea celor dragi nouă (mai puțin pe lucruri sau circumstanțe) și nu mă refer strict la deces ci la situații de viață ca: supărare, separare, mutarea acesteia în alt oraș, țară sau alte cauze.

Orice persoană din viața noastră pe care probabil nu am apreciat-o cum se cuvenea, prin separarea acesteia de noi, practic s-a format în interiorul nostru un gol. Un gol sufletesc ce nu poate fi măsurat sau diminuat ci doar resimțit foarte dureros. Aceste trăiri pot fi resimțite ca un pumn în stomac, un junghi în inimă, un val de transpirații reci ce-ți dau friguri intense.

Poți simți că aluneci din realitatea vieții, înspre ruminații interminabile asupra trecutului și pe care de altfel, ai da orice să-l modifici.

Probabil stai să te gândești la ce anume te-a distras atât de mult încât n-ai reușit să prețuiești oamenii din viața ta. Ce trăiri ți-au întunecat mintea într-atât încât nu ai mai putut observa prezența celor dragi din jurul tău?

Dezorientat și furios fiind, te blamezi, te învinovățești și îți dorești propriul rău. Este inutil să gândești în acest mod.

Învinovățindu-te, practic „mai pansezi” un pic rana sufletească, îți mai ușurezi un pic povara dar nu-ți rezolvi problema. „Asta este! Sunt vinovat”, „Sunt așa și pe dincolo”, „Din cauza mea a fost totul și basta”.

Oamenii îi iartă pe cei care se simt vinovați și se căiesc. Părinții își învață copiii de mici să simtă vinovăție atunci când greșesc iar societatea taxează dur absența acestui sentiment. Nu folosește nimănui acest lucru.

A te simți vinovat, în ochii lumii este o virtute a sufletului dar în realitate, reprezintă doar un mecanism de apărare în fața durerii care duce inevitabil, la amânarea găsirii unei rezolvări a problemei.

Nu trebuie să te simți furios, vinovat pentru tot ce a fost. Este destul de mare golul tău sufletesc cauzat de faptul că nu mai poți vedea, îmbrățișa persoana dragă ție și că nu te poți bucura de prezența acesteia oricând dorești.

Sunt oameni dragi nouă, care trec prin viața noastră, luând cu ei o parte din noi, o parte din sufletul nostru.

Greșelile din trecut, povara vinovățiilor din prezent și resemnarea ce va urma, toate acestea trebuie să fie înlocuite cu amintirile celor mai frumoase momente petrecute alături de cei dragi.