Am lipsit un pic din lumea slovelor, a gândurilor așternute pe un caiet electronic, dintr-o lume de care nu prea te poți detașa cu una cu două.

Nu ești online, nu exiști. Lumea te uită. Lumea nu-ți simte lipsa.

Autenticitatea artificială a relațiilor interumane… îmi permit să mă folosesc de oximoronul care și-a știut el bine rolul în această lume. Nimic nu-i întâmplător.

Și eu i-am uitat pe alții. Mi-e greu să-mi amintesc chipul și numele lor. Pe cei cu care nu am împărțit și de la care n-am primit nimic, i-am uitat primii.

I-am uitat și pe mulți oameni dragi. Așa cum și ei au făcut la fel în ceea ce mă privește. Ne uitarăm unii pe alții. În absența întâlnirii fizice, a privitului în ochi, al unei îmbrățișări prietenești, totul se pierde in timp.

În lista ta de persoane de pe rețelele sociale, în multe cazuri, observi holograma prieteniei de odinioară și pe webcam sau la telefon rulezi amintiri chiar dacă ți se povestesc fapte recente. Uneori doar în baza amintirilor încă stai cu telefonul la ureche. Nimic nu mai este real și nu mai e ce a fost. E doar proiecția perioadei petrecute împreună cu prietenii/familia, acompaniată de nelipsita nostalgie. Apoi, calculatorul sau telefonul se închid și fiecare la treburile lui.

Când ne regăsim în online, noi doar evocăm, căci nemaifiind unul în prezența celuilalt, alte experiente, amintiri noi nu mai au cum să se formeze și inevitabil, prietenia se disipă. Nici relațiile familiale nu fac excepție.

Ajungem să discutăm banalități, să răspundem mecanic la „Ce mai faci?” „Cum e vremea la tine?” Rămân relațiile cordiale, felicitările de sărbători, onomastici sau alte evenimente și cam atât.

De asemenea, prieteniile din virtual pot fi un eșec în planul real, acestea putându-se menține vii doar în locul unde s-au format. Desigur, sunt și excepții dar nu cred că prea dese. Eu am avut noroc cumva. Însă… până ca relația interumană să devină una reală, a avut nevoie de multe teste de trecut, indoieli în balanță cu speranța spre ceva bun și nopți albe. N-a fost ușor dar trebuie să riști pentru ceea ce-ți dorești.

Revenind la uitare, online, prietenii… așadar, nu e vina nimănui. Ăsta este un proces firesc prin care oamenii se aleg cu alți oameni.

Îi uităm pe unii, îi cunoaștem pe alții, ne reamintim de unii, ne uită alții. Așa-i în tenis!