Câteodată sunt o altfel de persoană, una în care nu mă recunosc. Fără motiv, devin un eu trist, obosit, lipsit de forță. Poate să existe și un motiv, dar e atât de pal, de șters, că nici măcar eu nu mi-l aduc aminte. În acele zile mi se pare că nu o să reușesc nimic din ceea ce îmi propun, în ciuda oricăror strădanii. Mă las pradă piederii eului, ca și când aș băut un vin slab, dar amestecat cu droguri.

Vinul e pierderea, drogul – neputința de a mă ridica, cel puțin pentru moment. Când sunt alta, nimic nu îmi place, nimic nu mă bucură. Mă delectez de cădere, până când mă apropii de solul ce-ți frige tălpile. Atunci îmi întind deodată aripile, la început mișcate lin de fire nevăzute. Mă întorc încet înapoi.

Mi-a remarcat cineva căderea sau ridicarea? Probabil că nu ați văzut nici una, nici alta. Totul se petrece înăuntru, iar eu sunt în mare parte, un actor bun.