Avantajele unor părinți de copii speciali

Prin a fi un părinte de copil cu nevoi speciale pot fi și unele beneficii. Trebuie să vorbim despre niște lucruri în cazul unor părinți care fac uz de situația în care se află.

Este neplăcut să vorbești despre asta. Mai ales că poate fi înțeleasă ca pe o condamnare nedreaptă a părinților datorită diagnosticului. Sunt aspecte de caracter preexistente, care nu au de-a face cu diagnosticul copilului, totuși.

Sunt părinți care-și țin copiii fără terapie mulți ani. Aceștia pot fi antrenabili dar nu mai pot deveni și educabili. Părinții, unii, în continuare încasează bani prin agravarea deficiențelor copiilor lor, căci se menține și gradul de grav.

Ce se ia de la stat, nu acoperă necesarul de terapii dar devine un venit tentant dacă nu investești chiar deloc în copil și în pregătirea ta. Este o altă „leafă” prin care să trăiești un pic mai comod.

Totuși, nu e corect să lași societății un copil atât de afectat care ar fi avut un alt potențial.

Nu l-ai dus la terapie sau poate foarte rar doar așa, cât pentru o adeverință pentru dosar și apoi iar acasă. Nu este corect. Nu e corect nici pentru fratele/frații lui în caz că are. De ce să le lași lor ce puteai ameliora tu ca părinte?

Un alt exemplu de avantaj este că prin postura de părinte special, intimidezi și închizi gura mai ușor. Poți spune că ai trecere mai ușoară în ochii celorlalți.

De fapt, oamenii te evită, nu vor să-ți stea în cale. Este o ciudată combinație între respect față de situația ta, teamă să nu te supere, rușine să te întrebe.

Pe de altă parte, să simți așa o satisfacție din ochii stânjeniți ai oamenilor care nu au știut de situația ta, spune lucruri despre tine.

Folosești această problemă ca pe o ocazie și pentru tine, ca să descarci din frustrările acumulate. Atât cele aduse de diagnostic cât și cele ale unui timp mai îndepărtat.

Ajungi să ai diferite atitudini, pe care n-ai fi avut curajul să le manifești dacă nu erai părinte special.

Unii devin aroganți, disprețuitori față de terapeuți sau alți părinți cu copii mai puțin afectați. Când să le dea omul o mână de ajutor, sar ca arși că nu au nevoie. Sau mai rău, se fac că nu aud ori schimbă rapid subiectul.

Viața m-a făcut să pot procesa din ambele unghiuri situația - ca părinte special și ca terapeut pentru copilul său.

Scopul meu nu este să am copiii la terapie, asta o pot face colegi mai pregătiți. Eu vreau să văd dinamica părinte-copil în context de diagnostic. Vreau să pot ajuta părintele care se lasă ajutat! Vreau să văd cum copilul începe să se conecteze cu părintele!

Am observat la unii, că vor să le rămână copiii în starea de lipsă de progres.

Să-i mențină în starea de dependență de ei. Am cunoscut părinți care refuzau să-și anestezieze copilul cu autism pentru dentist deși aveau infecții grave la dinți.

Copiii erau păstrați la stadii de bebeluși prin neintervenția cu terapii precoce. Acești părinți, nu erau interesați să le mențină achizițiile.

Sabotau de cele mai multe ori eforturile celor care mai erau lăsați să facă câte ceva. Copii slabi piele și os, infecții la dinți, neintroduși în terapie. Declinul mintal le-a avansat și au ratat orice șansă de a și trăi nu doar exista.

Sunt lucruri care pe mine ca părinte mă intrigă...

Persistența în a îmbrăca copilul mai mare fiind, la fel de gros ca pe un bebeluș sensibil.

A continua să-i dea mâncare pasată și vitamine când nu mai stă bine pe picioare fără a lupta pentru mai mult.

A nu te implica maxim pentru a-l dezvăța de scutec și de a fi refractar la orice sugestie.

Felul de a fi disprețuitor al unei anumite tipologii de mame față de terapeuți... Nu dorește intervenții ferme și creează o bulă în care este ea și copilul ei.

Este totuși vorba de un copil care se topește pe picioare. Un copil care va sucomba datorită infecțiilor asociate provocate de lipsa de acțiune a părintelui. Asta îmi dă de gândit.

Mă gândesc la o tulburare de stres posttraumatic ori la un sindrom ca Munchausen by proxy.

Sunt părinți care comit niște lucruri pentru beneficii indirecte. Își țin copiii într-o stare de neputință prin inacțiune sau prin exces de „leacuri” minune dar care le înrăutățesc vizibil starea copiilor.

Aici se observă un cotrast. Mama se arată grijulie, chiar caustică la recomandările terapeutice dar aspectul copilului, condiția medicală, trădează o îngrijire îndoielnică.

Mama rămâne emoțional în stadiul de mamă de bebeluș sau de un copil foarte mic. O fază în care simte că este foarte multă nevoie de ea.

Pentru împlinirea acestei nevoi, se pot sabota procese privind progresul copilului. I se interzice practic copilului accesul la un potențial mai bun!

Acest lucru o văd ca pe o nevoie rapidă de intervenție din partea specialiștilor. Din partea centrelor de terapie! Să instituie rapid măsuri pentru a face părintele să conștientizeze ce face și să-l ajute! Totuși, este vorba de un copil căruia i se sistează șansele la ameliorare(de recuperare, nu mai vorbim).

---

Alte aspecte Să stați și să comentați pe diverse grupuri, să aveți timp de polemici dar așteptați să lucreze un străin cu copilul vostru? Să îl evaluați de sus pentru ce face sau nu face fără să vă „suflecați” și voi mânecile?Doar îl duceți și luați de la terapie? În rest, sunteți online la datorie ca mame afectate, eroine dar cu beneficii indirecte? De imagine a martirului și multe altele? Prin problema copilului, unele mame simt că li se îndeplinește o nevoie pentru atenție.

Dispuneți poate de resurse pentru călătorii de generalizare pentru copil dar unii, nu lucrați efectiv cu el. Trebuie să stați cu planul de intervenție în minte oriunde, oricând. Din clipa diagnosticului nu mai sunteți numai părinți ci și co-terapeuți!

Nu să stai cu camera pornită și selfie-uri ia uită-te la noi, admiră-ne! Suntem speciali, suntem eroi, suntem cu nevoi speciale și de atenție. De restul, să se ocupe terapeuții, nu?

De ce vă ocupați timpul cu materiale de suprafața despre cazuri înalt funcționale care spuneți că vă mai liniștesc? Dați share diferitelor materiale cu cazuri de genul dar în teste, e evident că autismul nu a venit singur.

Ai voștri pot să nu fie să nu zic din prima, nu vor fi acele genii. Da, pot avea abilități destul de bune dar pe diverse lucruri doar, fără funcționalitate, fără vreo nevoie de a transmite ceva prin ele.

Stadiile pierderii pentru un părinte sunt îngrozitor de parcurs. Nu mai ești același om! Totuși sunt lucruri de bun simț, de implicare, apoi modestie, discreție, de care să ții cont.

Nimeni nu va avea de suferit mai mult decât copilul. Acel copil care nu știe că există, acela care nu e conștient că poate și trăi. Acela care nu are gânduri și aspirații, ci doar reacționeză la senzațiile fizice resimțite de corp dar nu percepute și de minte...