Călătoria

Sunt o ființă mititică. Îmi place să străbat cerul atât timp cât mă țin aripioarele. Îmi place să simt mângâierea vieții care îmi înalță zborul, cu fiecare petală de vânt suflată. Deasupra florilor, eu zbor într-una. E minunat să poți să faci asta atunci când vrei.

De sus, văd atâtea poteci, atâtea locuri spre care aș putea zbura. Multe dintre ele par a fi încețoșate și recunosc că simt un pic de frică. Nu știu încotro să zbor!

N-am fost niciodată mai departe de poiana mea dragă. Poiana unde m-am născut și am învățat să zbor.

Timpul trece nemilos așa că m-am decis totuși să fac marele pas și să las un pic poiana dragă în urmă. Vreau să descopăr mai multe, să văd cum sunt și alte lumi. Cu un ghem de emoții în stomac, decid să plec chiar în ziua următoare.

A venit momentul. Zorii zilei îmi aduc și un gol în stomac. Parcă-mi tremură piuitul și gheruțele. Am încercat să sparg în cioculeț câteva semințe dar tot pe acolo, le-am și dat afară.

Am început să mă pregătesc pentru drum. Îmi simțeam aripioarele înghețate și respirația scurtată, parcă. Toate căile zărite ieri la amiază, acum sunt și mai greu de observat. Pe care drum să merg până la urmă? Toate arată la fel, îndepărtate, încețoșate, necunoscute. Cred că o să-l aleg pe cel din mijloc. Așadar, îmi iau inima în dinți și pornesc la drum.

La scurt timp după plecare, observ de sus un gândac de bălegar. Era tare preocupat de biloiul puturos din fața lui. Cobor să îl întreb de vorbă și îi spun despre călătoria mea. M-am gândit că ar putea să îmi dea informații utile pentru drumul ce aveam să-l parcurg. După toate cele spuse, el exclamă cu bucurie „Eu, eu! Te pot ajuta eu!”

Atât entuziasm, nu am mai văzut la un necunoscut. Gândăcelul m-a sfătuit să evit văile abrupte, câmpul deschis. Mi-a spus să plec mereu în zori și să nu zăbovesc prea mult cu hrănitul și odihnitul dintre zboruri. De asemenea, trebuie să evit și toate fețele prietenoase, jucăușe, care-și schimbă atitudinea cât ai clipi, devenind prădători feroce.

Acest gândac are multă experiență prin desiș, deși mulți n-ar da doi bani pe el, pentru îndeletnicirea lui. Am ascultat cu sfințenie tot ce mi-a zis. Îi mulțumesc pentru informațiile oferite și îmi văd mai departe de drum. Gândacul zâmbește blând și-mi spune că ne vom mai întâlni cândva și că, oricând am nevoie de el, să-l strig. Să-l strig printr-un ciripit ferm, puțin melodios, pentru a nu atrage atenția nimănui. El va ști că voi fi eu.

Este amiază deja. Mă adăpostesc de căldură ultimelor zile de mai, în crenguțele unui pom. Era un pom cu coroana bogată. Un măr mândru și destul de în vârstă. După ce mă așez pe crengile mândrului pom, acesta la scurt timp, începu să se tot miște. Nu era vânt afară sau vreo bestie care să încerce să-l dărâme. Acesta se mișca brusc, se scutura și tot n-avea pace. ​Făcea tot posibilul să mă dea jos. L-am întrebat de ce nu mă lasă să-mi trag suflul la adăpostul crengilor lui. Răspunsul lui a fost sec: „E coroana mea, nu vezi ce bogată e? Vrei să mi se strice?” „E coroana mea! Sunt crengile mele, caută-ți un alt pom în care să stai!”

Coroana sa era bogată dar nu într-atât. Fructele lui erau multe, dar nu toate erau și frumoase. Oare el știa asta? Chiar și așa, i-am cerut un fruct pentru că tare mult m-ar fi răcorit. Din păcate, copacul mi-a dat cel mai urât măr pe care-l avea. Era un măr cu un viermișor, care se pregătea să iasă afară. Nici viermelui nu-i plăcea mărul, dar n-avea de ales. Atât se îndurase copacul să-i ofere. Copacul a spus că celor din specia mea, le va prii viermișorului, pentru a avea forță de zbor. Mie îmi era silă…

Eu nu mănânc alte ființe! Eu ciugulesc din flori și semințe și uneori, mai gust și din fructe. Viermele asculta speriat toată această discuție a mea cu copacul. Speriat, acesta își caută de drum și pleacă spre următorul copac.

Trebuie să plec și eu și îi spun copacului să rămână cu bine. Este un lemn țeapăn, surd de vreme, plin de fructe dar multe putrede și cu o coroană mult prea mare ca să poată fie susținută de trunchiul său firav. Poate totuși, va avea nevoie cândva de binele ce i-l urez.

Îmi iau zborul și după un timp, îmi găsesc loc într-un smoc de iarbă verde, înconjurat de niște pietricele. Totul este aranjat ca o fortăreață. Mă așez acolo frumos și-mi trag sufletul.

La un moment dat, apare un șoricel grăsan. Vrea să afle ce vreau să fac, pentru că acolo unde stau eu, este un aranjament făcut de el, împotriva inamicilor. Eu mă mir, pentru că este o simplu mănunchi de iarbă cu pietre împrejur și nimic acoperit. Mă întreb de ce totuși, fortăreața nu este și acoperită? Acesta spune că se apără pentru ceea ce vede în față, nu și pentru ce este deasupra capului lui. Șoricelul mă asigură de faptul că din cer nu vin inamici, pentru că are el înțelegeri cu răpitoarele zburătoare. E o înțelegere pentru ca șoricelul să rămână în viață. Hmmm. Nu sună bine. Să înțeleg că acesta are protecție de sus, cu condiția ca el să ademenească o pradă în fortăreața lui iar eu sunt chiar acum în fortăreața lui!

Mi s-au înmuiat aripioarele, inima mi-a fugit din piept, dar am reușit din vreme să zbor din calea răpitoarelor, care au primit undă verde de atac. Zbor cu viteză spre primul copac văzut și urmăresc cum răpitoarele mă caută.

Sunt obosită, căldură mare, nemâncată și probabil că… văd viermele în fața ochilor. E același vierme pe care-l întâlnisem în acel măr, al copacului mândru. Mi-a spus că am leșinat și că am fost ajutată de el și ai lui pentru a scăpa de prădători. Aceștia au reușit să mă mute rapid din calea inamicilor. Mama viermelui mi-a cules câteva semințe și mi-a oferit bucățele dintr-un fruct. Erau bucăți din acel măr, din la „prețioasele” crenguțe ale copacului țâfnos.

Mi-am recăpătat puterile și am mulțumit familiei de viermi. Le-am spus că vreau să-mi văd mai departe de drum. Vreau să găsesc ceea ce cred că am eu nevoie. Ei m-au întrebat unde vreau să merg mai exact. Răspunsul meu a fost acela că eu vreau să descopăr lumea. Viermii mi-au spus să mă întorc acasă și să rămân acolo, pentru că ei știu mai bine de ce. Apoi, toți îmi repetă în cor: „Știm noi la ce ne referim, știm noi la ce ne referim!”

Zburam deasupra copacilor, a ierbii crescute foarte mult, a florilor zâmbitoare, chiar și deasupra pomului pe care l-am întâlnit prima oară.

Direcția mea era drept înainte. Totuși, de ce mă întâlnesc cu ceva de care trecusem demult? Mă uit cu atenție la acel pom. Constat că-i picase crengile, termitele îl rodeau și era la un pas de prăbușire. Copacul îmi cerea cu disperare ajutor, dar îmi era teamă să mă apropii. Tot ce-am putut face pentru el a fost să strig ferm și puțin melodios, pentru a nu atrage atenția nimănui.

Am ciripit cu intenția de a chema gândăcelul de bălegar. În acest fel, am încercat să fac ceva pentru bietul copac. Am așteptat ca gândacul să vină, în timp ce băteam frenetic din aripioare. Eram în siguranță în aer, dar nu într-atât. Răpitoarele din cer m-ar fi putut găsi la un moment dat.

Gândacul de bălegar m-a auzit și a venit repede. I-am spus despre problema copacului. Acesta și-a luat toate bilele urât mirositoare, adunate de-a lungul timpului și a construit rapid un adăpost.

Copacul nu avea ce să facă cu adăpostul gândacului. Nu l-ar fi ajutat cu nimic. Termitele îl asaltau, crengile-i picau pe rând, coroana și fructele lui se izbeau violent de sol și el era prea mare ca să încapă în acel adăpost. Nu era nimic de făcut pentru el.

Gândacul mi-a zis să cobor și să vin la adăpostul lui din bălegar. Am coborât printr-un zbor sacadat, în maldărul de balegă și m-am adăpostit acolo. Nu am înțeles de ce, pentru că aveam vreme senină, zburam cu toate forțele și-mi vedeam totuși de drumul meu. De ce să mă adăpostesc?

Până la urmă, l-am ascultat pe gândac și am rămas la adăpostul lui. După un timp, am fost martoră la prăbușirea copacului, care urla din răsputeri după ajutor. Gândacul mi-a spus să nu ies din adăpost până la ivirea zorilor.

Toată noaptea s-au auzit vaiete, urlete de lupi, strigăte disperate ale viețuitoarelor vânate de animalele nocturne. Totul era un tablou cu scene cumplite. M-am pitulit bine în bălegar, să nu mai aud nimic.

În zori, priveam peisajul dezolant. Copacul mort și unele viețuitoare adormite pentru eternitate erau pe lângă el.

Deodată văd și o vietate printre firele de iarbă. Era șoarecele cel gras, care-și construia până nu demult, fortărețe. Cu toată protecția răpitoarelor din cer, în desișul nopții, alții l-au fugărit și atacat. A apucat totuși să ajungă până la fortăreața de bălegar. Fortăreața de bălegar pare să-l fi protejat pe șoarece prin mirosul puternic al acesteia.

Rănit și spășit, șoarecele caută iertare. Primește iertarea mea dar eu tot trebuia să-mi văd de drum. N-aveam dispoziție pentru reprezentația lui lacrimogenă. Stau și mă uit neputincioasă la copacul mort. Gândacul de bălegar este în asentiment cu mine. Într-un ultim efort și cu regrete că nu am putut ajuta copacul, am cules un fruct de la el. Ce a mai rămas de la acesta. Apoi, gândacul a luat fructul cules de mine și l-a sădit, lângă copacul căzut, îngropându-l și cu mult bălegar.

Șoarecele știind de posibilitatea de a i se pierde urma datorită mirosului din preajma fortăreței, a ales să stea și să păzească el fructul de lângă copac. Eu mi-am văzut mai departe de drum.

M-am ridicat grațios de la sol și tot înainte! În timp ce zburam, observ că sunt tot pe drumul pe care venisem prima oară. Parcă zburam în cerc. Era acel drum spre casă. Nu era direcția pe care voiam s-o urmez, spre necunoscut! Se pare că am ajuns în poiana mea cu flori și nu mai departe.

Mă așez pe ramura unui copac să-mi trag sufletul. Era un copac frumos, cu coroana bogată, cu fructe mari și zemoase. Nu-l mai văzusem în poiană până atunci. Acesta mi-a oferit amabil, un fruct. Era un măr frumos fără nicio vietate în el. A spus că mi-l dăruiește pe acesta, fiindcă știe că mie nu-mi place să mănânc viermișori. Cum așa? Cum știe? Cum de știe acesta despre ce i-am spus mai deunăzi mândrului copac, ce era acum prăbușit la pământ?

În acel moment, mi s-au slăbit puterile și pic din copac. Un alt vierme din alt măr, mă găsește și mă adăpostește de arșița verii. El împreună cu ai lui, mă fac să-mi revin. Îmi dau fructe proaspete pentru a căpăta puteri. Mă uit buimacă la ei și nu înțeleg. Parcă mai trecusem odată prin asta. Ce se întâmplă cu asemănarea asta din peisajul vieții mele? Atunci, unde este gândacul de bălegar cel prietenos?

Unde este șoarecele cel gras care păzea o fortăreață de bălegar sau gândacul prietenos? Familia de viermi mă asigură că nu s-au întâlnit cu vreun anume gândac sau vreun anume șoarece în drumul lor. Erau mulți șoareci în poiană. Și grași și slabi. Erau mulți gândaci în poiană și buni și răi. Mă afund în ceață, nu mai știu ce să cred. În creierul meu de zburătoare, toate arată la fel de îndepărtate, încețoșate dar totuși, reale.

Deodată, apare șoarecele cel gras. Știam eu că trebuia să existe și cei pe care i-am întâlnit în drumul meu! Îl întreb pe șoricel ce caută aici, în poiană. Mi-a spus că s-a hrănit cu bălegar cât a stat să păzească copacul mort. După aceea, de frica prădătorilor, acesta a fugit, a luat și fructul și l-a îngropat în această poiană. A cerut ajutorul tuturor de pe aici. Și-a dorit doar protecție și de-ale gurii.

Cu toate acestea, nimeni din poiană nu-l văzuse pe șoricel. Acum mă întreb unde este sămânța mândrului copac?

Mândrul și țâfnosul pom s-a renăscut într-un copac și mai mare și mai frumos, plus că era și foarte bun la suflet. Dar când a avut timp să crească așa repede? De fapt ce repede? Cât a trecut de atunci? Zile, ore, minute? Nu știu. Ceea ce știu e că nu demult, am văzut vechiul copac căzut. Când a avut timp să crească altul în locul lui?

Sunt uimită. Undeva departe, pe fundal, aud ce-mi povestește șoricelul. Șoarecele păzește și apără copacul cel frumos. În fiecare zi, el culege un merișor pentru o anume familie de viermi. Este un dar din partea pomului frumos. Stau și mă întreb: „Cum adică o anume familie de viermi?” Totul îmi devine confuz și caut acea familie de viermi. O găsesc și în disperare, întreb ce se întâmplă. Toți mi-au răspuns în cor: „Nu mai are importanță!”

Încremenesc. Ce mi se întâmplă? Trebuie să aflu! Mă pregătesc repede ca a doua zi în zori vreau să plec pentru a afla ce se întâmplă spre locul în care am zburat ultima oară. Vreau să-mi iau zborul cât mai rapid, să aflu tot adevărul!

Mai privesc încă odată poiana înflorită și mirosurile sale amețitoare, parcă rupte din altă lume. Mai privesc încă odată gâzulițele, animăluțele din poiană. Mai ascult încă odată imnul unei noi dimineți din poiana feerică și atât de dragă mie. Încă odată privesc totul și apoi îmi văd de drum.

Tot încerc să-mi iau zborul de pe creangă. Văd că nu pot zbura! Ce s-a întâmplat oare? Aripile nu-mi sunt rupte, nu mă doare nimic. Observ doar că nu mă pot ridica spre cer să zbor.

Stau o clipă și mă uit în jur. Florile mele dragi mă înconjoară, copacul frumos și bun la suflet mă umbrește de arșiță. Îl văd și pe gândacul de bălegar că îmi construiește ceva. Șoarecele cel gras se grăbește pentru a-i aduna pe toți din poiană. Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?

Copacul cel frumos îmi șoptește să mă liniștesc și-mi urează drum bun în călătoria mea. Adică ce călătorie? Eu nu mai pot zbura, n-am cum să plec în nicio călătorie!

Ceva totuși încearcă să mă înalțe spre zbor, cu fiecare petală de vânt suflată. Mă înalț și văd atâtea trasee în fața ochilor, la fel de înfundate, încețoșate, întortocheate, dar ciudat este că… nu-mi mai este frică!