Ei rod lumea de acolo, o rod și pe cea de aici. Sunt niște șoricei. Mi-au plăcut mult șoriceii dar iau tot și nu mai lasă nimic în urma lor. Sunt mulți și lacomi. Mișună peste tot și nu-i poți stârpi.

Îți rod răbdarea, stomacul, porția de mâncare din față și hainele de pe tine. Chiar pierd și tovărășiile dintre ei, căci se mai rod și unii pe alții, când n-au ce mânca.

De fel, sunt prietenoși între ei. Atunci când au de toate. Oricum, fiecare șoricel în parte, ar trebui să fie atent. Peste tot sunt pericole. Natura nu iartă nimic. Îl poate înhăța pe oricare dintre ei, cât ar zice „chiț!”

La punct de cotitură, hopa și cursa! Ce spaimă! Ce chițăieli, ce gălăgie!

Pe câțiva, cursa nu i-a lăsat din strâmtori. La început au fost dureri mici. Ulterior, din ce în ce mai mari.

Lăcrimând de durere și tremurând de frică, ei strigă cu toată puterea către ceilalți dar în zadar. Vai! Ce chițăieli, ce gălăgie!

Șoriceii rămași se prefac cumva în lilieci și nu s-au mai uitat în urmă după ceilalți. Cei prinși în cursă nu mai puteau fi zăriți oricum. Ce mai conta acum?

Cei deveniți lilieci, erau fericiți și răsuna tot codrul cu glasul lor. Ce chițăieli, ce gălăgie!

Vor veghea de sus și vor vâna tot ce prind că mișună pe jos. Tot ce e mai mic și mai slab decât ei. După festin, precum niște puiuți nevinovați, se vor cuibări la adăpost, la sân de șoricioaică.

Fericiți, ghiftuiți, șoriceii s-au pregătit de somn iar șoricioaica i-a și adormit… liniște-i peste tot.