Cine ești tu?

Cine ești tu? Ai un nume? Locuiești undeva? Scrie undeva mai multe despre tine?
Pune-ți amintirile în cutii, adună insectele uscate de prin cotloane. Rupe firul de mort de la plantele primite. Rupe poze și scrisori. Sparge tablouri și cești cu fir de aur aduse de prin lume de alții. Nu a fost lumea ta. Șterge, sparge, rupe tot! N-ai nevoie de nimic.

N-ai nimic. Nici în trecut nu ai avut ceva. Ai crezut că ai.
Șterge-te de lacrimi, usucă-ți părul cu aerul cald al verii muribunde și fugi de timpul mucegăit de profitori. O lume unde nu trebuia să fii și unde nu trebuia să te bagi, la naiba! Vin alte vremuri acum. Nu știu cum ar fi acestea dacă… Nu știu cum ar fi fost acelea, dacă… faptu-i consumat.

Nu ești cineva, nu ai un nume, nu stai niciunde, niciunde nu ești scris.

Pune-ți pantofii în picioare, adună boarfele și bagă-le în saci. N-ai avut nici șinonier și nici geamantan. Rupe firele din păr. Unul câte unul. Sortează alb la alb, negru la negru. Rămâi cu ce mai e bun. Scapă de tot ce ai adunat. Șterge-te de praf, ridică-te și du-te la duș. Amintirile duhnesc cu oricât parfum le-ai da. Doar să vrei și vor dispărea? Doar să vrei să și lași timpul să treacă, pentru a le curăța?

Fii în continuare nimeni și nu cere nimic. Nu primi mult dacă ți se oferă ceva, dar să zici „Mulțumesc!” pentru orice. Așa-i frumos.

Cu tot ce-ți ceri în viața asta și de care te-ai putea lipsi, probabil o să ți-l achite în rate mari, omul drag ție, familia ta iubită și să-i doară al dracului. Să-i lovească când le este mai drag. Nu încerca să-ți iei vreun ceva, dacă nimeni nu ți l-a lăsat.

Nu-ți dă nimeni titlu de glorie și nici piatră funerară poleită pentru veșnicie. Fie că ai fost nimic sau cineva. La fel vor survola porumbeii deasupra crucii tale.

Ne pregătim…

Pungi, cutii, hârtii, cărți, poze și diverse nimicuri păstrate în dulap, scoase, aranjate din când în când și puse la loc. Și iar scoase.

Acarieni, prăfuit, râncezit, uscat și neatins de ani de zile. Miros de parchet vechi, pereți încă cu humă, faianță cu sunet gol, tocăraie roasă, uși rupte ici-colo. Ca după război.

Un război al generațiilor. Al vechiului cu noului. Al ce se putea face dar nu s-a făcut. Al sacrificiului făcut și al nimicului primit. Nu era un ceva special care să fi cerut, dar ceva în sensul că măcar un umil loc în lume. Un loc de joacă, un loc de muncă, unul de veci și unul în inima cui a iubit ceva din mine.

Nu-mi place să împart și de aceea nici nu prea cer. Sunt zgârcită dar nu râvnesc la puținul altuia și încerc în momentele mele grele să nu rănesc. Deși nebunia din fiecare ne demonstrează contrariul. Nu mi-e jenă de nebunia mea.

Cum ziceam, n-am vrut să primesc dar, m-a săturat… d-zeul lor de oameni, pe alte părți. După, doar te-mbraci singur, nu?