Sunt mulți în jurul tău și veghează ceasul întunecat dar și cel insorit, sărind de pe un gard pe altul.

Se mai lovesc și unii de alții dar nici nu-i interesează pe unde zboară. Nu le pasă dacă se îndreaptă către un pom și că se lasă cu cucuie la mansardă.

Ciocurile li-s ca pliurile de acordeon, ce cântă vaietul orbului de găină și a copacului de care tocmai s-au izbit dar… tot nu le pasă.

Și-au luat și puii cu ei. Sunt măricei și pot zburda binișor cu râmele în plisc. Sunt râmele lor și numai ale lor! Ce mândri se simt cu ele, chiar dacă bietele inelate acum nu mai mișcă.

Cu așa pliscuri puternice, totul își pierde suflul în strânsoarea lor.

Scurmă pământul să-și caute de-ale gurii, zgârie tot ce prinde, vânează tot ce mișcă și pleacă la somn atunci când nu mai are ce să prindă.

Va începe o nouă zi. O încăierare de înviorare, un călcat ferm prin ogradă, un festin de lighioane și apoi un satâr pe nepusă masă, când lumea-i mai dragă.

Ce masă frumoasă, ce farfurii alese, câte un pic din toate. Apoi, un somn de frumusețe, pe un pat dantelat și plin de cuie ieșite în afară, care să te mai agațe din când în când de lumina zilei. Evident să nu care cumva, undeva, prin valea umbrei nopții să-ți lovești iar cucuiul de vreun pom.