Dincolo de mine

Lumea aceasta nu este făcută pentru lumea lor și a multora dintre noi.

Cu primele atitudini reprobabile ale lor, ale celor de seama mea și mai mari, am realizat că trebuie să tac. Să tac și să „grăiesc” mult prin scris. Greșit, corect, generalizat, particularizat, cu inspirație sau nu, atât pot în acest moment.

Când ești părinte ai de furcă cu mai multe probleme. Se găsesc și alții care să contribuie cu dificultățile pe care le întâmpini. Minți mai educate sau mai modeste dar cu un numitor comun - lipsa empatiei, a toleranței.

Aceștia afișează unele trăsături ale copilului pe care îl judecă. Se autizează dar voit la suferința celuilalt. Împreună cu trăsăturile împrumutate, se adaugă și „normalitatea” lor - să-i intereseze și să discute diverse.

Viața aruncă o călimară de cerneală neagră din care nici lumina nu poate scăpa. Totul se umple de pete negre care absorb cu nesăț tot din jurul lor și cică se numesc oameni.

Părinții speciali sunt judecați că nu au făcut mai mult și de aceea trec prin ce trec ai lor ghiocei. Ei bine, oameni buni sau cândva buni, ce vreți de fapt? Pâine și circ, nu?

Savurați așa mult un spectacol al unui episod de suprastimulare senzorială a unui copil? E, avem din plin pentru toți, atunci. Cum spunea T. Caragiu în piesa de teatru „Snobul” „Vă rog, luati, serviți!”

Poate aș fi vrut eu să fiu în rolul snobului și să eclipsez total prin nimicul meu. Ar fi fost mai multă liniște. E la liber pentru toți să judece speciala autocompătimire. Pâmântul ne va suporta pe toți oricum am fi, cu sau fără suflare.

Lucrurile speciale s-au ținut după mine peste tot. Doar ai voștri sunt normali pentru că voi v-ați crezut buni și de aia sunt ei bine. Poate aveți dreptate. Dreptatea se consumă în formă pasată, la discreție, în diverse sortimente și după posibilitățile fiecăruia.

Să vă povestesc câte ceva din lucrurile speciale pe care le fac eu. Așa, indirect, prin cum văd că e la voi și nu e la noi.

Când vă vedeți copilașii dimineața și sar în brațele voastre, ce simțiți? Atunci când mergeți într-un loc nou iar cei mici afișează curiozitate, pun întrebări, așteaptă răspunsuri, cum e? Vă simțiți ca un wikipedia, așa-i? Cu elanul de înțelept bătrân alături de novice porniți pe valurile cunoașterii și mândrie mare, nu?

Voi nu aveți dubii că cei mici nu ar ști despre lumea din jur. Sunteți siguri că știu care-s mama, tata, cățel, purcel și așa și este. Chiar, oare cum e să îți auzi copilul când te strigă „mama”?

Alor voștri le turuie gura non stop, cu sens și aveți motiv să fiți mândri. Când copiii vă spun, vă arată orice și aflați cu ușurință ce vor, e mai ușor, nu?

Copilașii voștri adoră să utilizeze în scopul lor jucărelele, „să se joace de-a” și să povestească despre. Ce simți despre acest lucru?

Cum este să vă simțiți o ființă umană cu care copilul vostru comunică și nu un obiect care este dirijat către nevoile și dorințele celui mic?

Celor mici le place să se maimuțărească, să încerce să vă joace pe degete și voi să vă amuzați de încercările lor de mici vrăjitori.

Disimularea în limite acceptabile social nu e rea deloc, evident. Îi ajută să testeze limite, să-și contureze viitoarele atitudini. Își pot calibra felul de a fi în funcție de răspunsul din mediu. Nu e minunat să poată fi posibil asta pentru toți copiii?

Dragii mei a căror judecată îl umbrește pe părintele special și îi adună nori de furtună în suflet, ce vă supără? Poate asta este problema, că nimic.

Pentru voi lucrurile au venit mai ușor. Părinții speciali trebuie să depună eforturi suplimentare. Voi vă duceți în concediu all-inclusive. Cel mai frecvent în Bulgaria, Grecia. De acolo, eu aleg doar creta. Creta cu care scrijelesc pe tablă o altă zi. Cu Creta am regim all-exclusiv din firescul vostru. Scriu și subliniez progresul, regresul și trasez obiective printre toate crăpăturile tăbliței de scris. La voi care-i „baiul”?

Privind spre aspectele care nu depind de noi, nimeni nu are merit că îi e bine. Nimeni nu are nici vină pentru că îi e rău. Pe voi ce vă supără? Care din bine?

A fost odată și bine! Bine si la voi între timp, nu?

PS: scriu de la câteva luni distanță, am aflat că eu sunt mama, ființă îndrăgită cu adevărat și fără îndoială că nu mai sunt obiect și mecanism de reglare senzorială.