Experiența nașterii

Nu știu cum să încep dar o voi face firesc. Așa cum a început și noua viață a copilului meu. Pe data de 21 februarie 2020, la ora 08.00, avea să se nască scumpul meu băiețel, Denis Ioan.

Ajung la spital la ora 05.45, o sun pe dna. dr. rezident cu care am și fost pusă în contact de către dr. ginecolog. Am avut indicația clară să spun că mă doare, să nu dezvălui acolo pe secție, că fac cezariană.

Operația a fost o decizie stabilită cu mult înainte de către ginecolog și eu, dar a trebuit să fac „pe niznaiu” atunci când eram la spital. De ce? Nu era suficient că aveam dublă circulară de cordon, diabet gestațional, făt mare și pelvis îngust? Probabil că statul nu vede asta ca  pe o indicație de cezariană, din moment ce a trebuit și eu și dr. să jucăm un rol acolo.

La ora 07.15 cred, am fost în sala de operație. Sunt în costumul Evei, stau cuminte pe masa de operație și aștept acul în coloană pentru anestezie. Mă abandonez doctorilor. În mai puțin de 30 de secunde, simt că mi se slăbește privirea și amețesc. Repede, personalul intervine să îmi crească tensiunea. Medicul se apucă de treabă. Eu stau și aștept și privesc pe geamul sălii de operație. Era o zi frumoasă, un soare care mă încuraja și niște aparate de monitorizare care îmi spuneau că e de bine.

Simt cum mi se umblă prin abdomen dar nu mă durea. Mă uit pe tavan, detașată de tot ce se întâmpla în abdomenul meu și dintr-o dată, îmi aud copilașul. Îmi este adus preț de un moment să îl văd. În acea secundă, el își întoarce privirea brusc spre mine, la auzirea vocii mele. Acel moment va rămâne întipărit în minte până la finalul vieții.

După operație, sunt dusă pe targă în sala de reanimare. Îmi este foarte frig și sete. O vizită scurtă a soțului, căci mama mea nu a fost lăsată de brancardiera maternității Elias sub nicio formă. Doar un minut voia să mă vadă, doar un minut cât să îmi aducă și ea ceva.

Ce e ciudat și de apreciat la personalul spitalului că fie că dai ceva sau nu, ești tratat omenește oricum. Mi se pare că se înjosește cel care dă ceva personalului medical, în speranța că va fi mai om cu el. De asemenea tot înjositor e să încerci să bagi repede o bancnotă de 10 lei la buzunar, că ești schimbată, că ți se face curat.  Adică „am băgat o fisă, acum joacă așa cum vreau”. Vorbim totuși de niște ființe umane, nu de niște automate de cafea.

Încercând să-l mituiești, îi reduci omului stima de sine, îl umilești. Îi transmiți că e incapabil de a fi om, până nu îi bagi ceva în buzunar. Multe mai sunt de schimbat în concepțiile pacienților. Cândva și eu am fost încurajată de ai mei să dau ceva, că așa e „cutuma”. Tare prost m-am simțit atunci când a fost momentul de a oferi o atenție. Atenția a fost refuzată iar eu din acel moment, mi-am ascultat principiile, să nu mă mai iau după nimeni să dau ceva.

Multe din șpăgile date și primite au de-a face cu mentalitatea învechită că „nu mă bagă în seamă dacă nu dau ceva”. Păi cum ți-i înveți așa îi ai? Mă gândesc că la poarta dintre lumi, i-ar putea băga cineva ceva sfintei Coase la buzunar, ca să fie totul mai scurt și mai puțin dureros?

Ziua petrecută la reanimare a fost destul de lungă. Fiecare gaură, pată, denivelare din peretele salonului sau din unele trăiri din sufletul meu, „defilau” prin fața mea. Stând ca o paraplegică în pat, cu o pungă de nisip pe burtă, așteptam să fiu spălată, să mi se pună vată în tifon și să sper ca durerea să devină mai mică.

Aceste lucruri mi-au zdruncinat stima de sine, dar erau necesare. Singură nu mă puteam descurca. Eu care le făceam pe toate, nu puteam să îmi controlez corpul de la jumate în jos. O jumătate căreia sonda urinară i-a fost singura legătură cu pâmântul în acel moment.

După anestezie, nu puteam face nimic de durere. Analgezicele oferite erau ca o gură de aer, dar erau date așa, cu porția. În restul timpului, primeam în perfuzie substanțe care să îmi contracte uterul, ca să elimin chestiile alea din mine. Durere și doar durere. Poate la spitalele private le mai dă femeilor și ceva pentru unicorni la cap, pentru a trece mai ușor momentul. Eu nu am avut bani de privați și dacă aveam, aș fi stat cu teama că în caz că bebelul nu era bine, te-ar fi trimis pachet, tot la stat.

Eram la reanimare și între timp, apare doctorul care m-a operat și mi-a spus pe un ton sobru: „Ar fi fost un eșec total, ești conștientă, nu?” Da, eram conștientă. Doctorul s-a absolvit de răspunderea unui eșec. Eu am rămas cu oasele bazinului intacte și cu un copil fără problemele fizice datorate unei nașteri naturale dificile.

Doctorul îmi vorbea iar eu îmi conștientizam neputința fizică de a fi născut natural. Deși știam că este singura cale ca lucrurile să fie ok, această neputință a făcut „o incizie” și în sufletul meu. M-am simțit incompatibilă cu statutul de femeie. O femeie al cărei corp a eșuat și pentru care a fost necesară nașterea chirurgicală.

În fine, după ce a plecat doctorul, am continuat să butonez telefonul în gol, îngândurată. Mă uitam pe pereți și simțeam mirosul de cafea de alături. Asistentele și infirmierele savurau o cafeluță. Ce mult îmi doream să beau o cafea, dar mă consolau și NaCl, glucoza, Diclofenacul etc. Cred că luau și micul dejun, că abia înțelegeam ce vorbeau. Erau cu gurile pline ca ale unor veverițe cu multe ghinde în fălcuțe. Eu eram imediat după operație, nu aveam voie să mănânc nimic și m-am mulțumit doar cu mirosul de mâncare și cafea.

Seara, sunt mutată într-o altă cameră, tot un fel de salon de reanimare dar mai ok, în care vreau nu vreau, asist auditiv la experiența unei nașteri naturale. Datorită perindărilor personalului medical din acea încăpere, cu greu m-am putut odihni. De asemenea, nu poți avea pretenția la odihna post operatorie nici a doua zi, după ce „te dă pe salon”. Dimineața, se schimbă coșul de gunoi, un mop în salon, apoi asistenta, apoi doctorul, apoi du-te la bebeluș(după ce îți se scoate sonda).

A doua zi, trebuia să am doar masă de lichide. Eu? Nici vorbă! Scoțându-mi-se perfuziile, nu am mai avut „racordul” la o sursă de zahăr, să mă țină ok. Așadar, am avut o mică stare de nervi pentru că îmi era o foame de lup. Am cerut de acasă, mâncare mai ca lumea, că în nădejdea celor de la spital, leșinam de foame acolo. Am mâncat fericită un sandwich, o cutie de bulgărași de brânză și biscuiți digestivi pe parcursul zilei. Seara, bifasem și altceva. Ca să am voie să mânânc mai variat zilele următoare, dacă știi cum zic.

Neonatologie

La neonatologie, strictețe din cale afară. Fiecare mămică care intra în sala unde se alăpta, avea alocat un număr pe un cuier. Acolo își putea găsi un halat și doar pe acela îl folosea atunci când lua contact cu bebelușul.

Trebuia să merg la fiecare 3 ore la alăptat. După o cezariană, laptele nu vine așa, cât bați din palme, mai ales la prima naștere. La mine laptele a fost aproape inexistent, mai ales pe fondul diabetului de sarcină, plus alte probleme apărute din te miri ce.

Corpul meu nu a vrut să se comporte ca ceva care tocmai a născut. Ca atare, nu a produs suficient lapte. Treburile cu „insistă, insistă, să desfunde copilul canalele” la mine nu au funcționat.

Au fost multe momente de chin cu alăptarea. Ca atare, ca să nu îmi înfometez copilul și fără să am ambiția de a alăpta exclusiv ca să mă simt mai mamă, am început să-i dau copilului lapte praf. Taman invers, îi completam copilului meniul cu picul pe care abia îl puteam mulge cu ajutorul pompei. O cantitate modestă de lapte și obținută abia după câteva zile de la externare, în mai multe reprize de muls.

Refuzul alăptării e una, neputința alăptării, e alta. Copilul nu vorbește, merge, gândește mai greu dacă e alimentat doar cu formulă. Nu mai e pe piața doar laptele praf Rarăul care probabil nu era fortifiat așa cum trebuia și de acolo și deficiențele în dezvoltarea copilului.

Problema lipsei de lapte de mamă, nu cred că e de azi de ieri. Ca orice animal, pe vremea când nu aveam mândria de a ne considera mai altfel, nu cred că pruncii nu se alăptau la comun. Nu avea o mamă lapte, îl hrănea alta sau altele și viața a continuat. Nu? În vremurile noastre merge și fără să-ți pui copilul la o țâță străină și folosești formula, evident.

Privind problema mea cu alăptarea și văzând că oamenii nu înțeleg și mă condamnă, am început să nu mai zic nimic. Paradoxal, comunic problemele mele în scris, pe acest blog, dar cine-l citește? Cuiva căruia îi pasă sau are ciudă pe mine și mă spionează regulat, dar nu sunt așa importantă, sper.

Revenind la secția de neonatologie. Cum spuneam, erau chestii stricte pe acolo care sunt de înțeles. Ce nu mi-e foarte clar este de ce mămicile primesc priviri pline de judecată din partea unui personal care ar trebui să le ajute? Multe mame aflate la primul copil sunt mai nătângi. Nu te poate pregăti niciun tutorial de pe Youtube și nici povestirile altora pentru această experiență.

De ce stau și se uită la tine și te condamnă din priviri și se poartă cu tine de parcă e copilul lor și nu al tău? Atitudinea lor de a-ți aduce copilul să-l vezi, pe acel scaun din secția de neonatologie este ca și cum îți fac un favor. Ai sentimentul că le-ai deranjat. Le-ai deranjat că le ceri lapte praf și aștepți ceva după ele, timp în care copilul îți urlă în brațe. Nu am considerat ca ceva benefic crearea de ragade la sâni și nici ambițiile zădărnicite de neputința corpului de a alăpta. Alăptarea trebuie să fie firească și să NU doară!

Pe lângă problema că nu poți alăpta, mai ești și luată la rost. Că îți transpiri copilul, că îl ții prea aproape de tine și evident, i-am spus câteva acelei doamne. Hormonii lăuziei fac ca reactivitatea emoțională să fie mult mai mare. Ferește-te să superi o lăuză că nu îți va fi bine!

Această etapă a vieții este deosebit de sensibilă pentru mămici iar personalul de la neonatologie părea lipsit de o empatie și de cunoaștere. Trebuie să simți și să cunoști temerile și neputințele unei proaspete mămici. Nu e ok să fii tratată ca pe o vită care așteaptă la muls și care doar pentru aia e acolo. Aș fi avut nevoie de mai mult sprijin.

Culmea, unele asistente au fost ok dar nu prea ne-am intersectat. Cred că cine mă făcea pe mine să mă simt ca o incapabilă și o nătângă era personalul auxiliar. Da, cel care strângea pe acolo, menținea ordinea și care schimba bebelușii de murdărie.

Nu știu, am observat că cei cu funcții mici, de la portar, infirmieri, brancardieri sunt foarte zeloși și incapabili de a stabili un contact uman firesc. Nu știu, se comportă de parcă ei sunt șefii pe acolo. Ei spun că răspund de ordinea și disciplina de acolo superiorului ierarhic. Dar ca om, tu cum îi răspunzi omului?

În fine, experiența de a-mi ține puiul la piept fără a avea ce să îi dau, m-a marcat, mai ales atunci când le vedeam pe unele că erau „lăptării”. Totuși, majoritatea femeilor de acolo nu aveau lactația instalată. Se chinuiau să alăpteze, își făceau răni și copiii le urlau în brațe. Am ales să nu chinui și eu copilul. Așadar, am cerut insistent un biberon pentru cel mic. Ca dovadă, din spital, de la o greutate inițială de 4020 grame, a ieșit doar cu minus 270 grame, ceea ce e destul de ok.

A treia zi, este ziua externării. Primesc vizitele de la doctor, ca să merg la pansat apoi vizita de la rezident, să confirmăm că totul e ok și că sunt gata de externare. La neonatologie, dna dr, îi face o evaluare lui Denisucu, de ies acolo cu genunchii inmuiați.

Mi-a spus că trebuie să-l duc la neurolog că are ochii „în apus de soare”. Să-l duc la kinetoterapeut că are calcan valg stâng. Să-i facă și o investigație rapidă că are capul alungit în vertex. M-a întrebat dacă seamănă cu tatăl, că are ochii mai depărtați(hipertelorism), că are nasul turtit și a mai zis să-l duc cât mai curând la specialiști.

Ca o paranteză, a doua zi după externare, vine acasă dna. doctor de familie. Dânsa are peste 30 de ani experiență în domeniu și afirmă: „Vai, ce frumos este, să vă trăiască, e un copilaș de nota 10!”, așa că...  Sunt neonatologi care observă și tratează o fază a vieții copilului. Primele 28 de zile. De restul, se ocupă medicul de familie și dacă e ceva mai grav, pediatrul. Dna. dr. de familie la care este Denisucu are multă experiență cu copiii. Îi iubește la nebunie, îi vizitează la domiciliu și le oferă multă căldură sufletească lor și multe cunoștințe valoroase nouă, părinților.

Bun, după ce se termină ședința de observații a dr. neonatolog, aștept să se facă ora să ne adunăm toate cele care ne externam în acea zi. În sala de alăptare, ne aștepta dna. dr. neonatolog, pentru ultimele indicații privind copilul. Așteptam să primim „manualul de instrucțiuni”, dacă se poate spune așa.

În aceeași zi a externării, după insistențe să vină cineva de la neonatologie, intru eu în secție direct și îmi cer copilul și evident primesc mustrările care mi se cuveneau pe deoparte. Nedrepte pe de alta, ca proaspătă mămică, cu o stare emoțională nu prea echilibrată(să fi fost înainte?!). Voiam să scap de acolo cu orice preț. Primesc de la soț hainele cu ce să-l îmbrac pe cel mic, le dau repede hainele și o păturică celor de la neonatologie și aștept să mi se aducă copilul.

În sfârșit, părăseam poarta spitalului cu noul membru al familiei și o bucurie de nedescris în suflete. Nu înainte de pica în salon, cu copilul în brațe și a mă lovi la picior de șchiopătez și acum, evident. Nu a fost nimic grav pentru copil sau pentru mine și acesta a fost cel mai important lucru!