Aici sunt păduri înverzite iarna, ape de izvoare pure și animăluțe dragi ție. Începe să ningă peste verdele viu și nu simțim decât bucuria pe care fulgii de zăpadă ne-o oferă.

Unde în trecut, ningea cu cenușă și totul era înecăcios, acum aerul rece și curat plutește nestingherit prin noi.

Simți că te ridici de la pământ. Începi să plutești. În acelasi timp, fredonezi în gând cântecul pădurii care îți amintește de multe dar nu știi exact de ce anume.

Zbori mai departe peste munți și planezi ușor spre răsărit. Parcă pădurea mai tare se aude. Cântă, strigă, vorbește și tu începi să râzi singur. Mintea ti-a zburat și ea departe. Ei și ce dacă? Razi și bucură-te! Nu toți se bucură de micile nimicuri ale vieții. Nu toți știu că pot auzi glasurile pădurilor sau că pot zbura. De ei au rămas doar carcasele grele, pe care trebuie să le care până la sfârșitul timpului lor. Nimic mai mult.

Zborul tău continuă. Vântul te îndreaptă unde trebuie, lumina zilei te veghează iar pădurea își dă copacii la o parte să-ți facă un loc de flori printre ai săi. Acum, fiecare rădăcină va face loc alteia iar timpul îi va da rostul ei în pădure la momentul potrivit.