Îi urăsc pe mulți oameni dar nu pe ei neapărat, dacă știi cum zic

Vor să facă multe deodată, se aruncă cu capul înainte și desigur, că sfârșesc cumva. Poate precum un țap într-un tablou și cu ochii în toate direcțiile, ca-n desenele animate(scena din „Ferma animalelor”). Problema e când îi bagi și pe alții nevinovați în același tablou cu tine, doar așa să fii tu mai bine cu tine.

Îi urăsc pe unii oameni, dar nu neapărat pe ei, ci așa ceva la ei. Este ceva insuportabil chiar și pentru ei înșiși. Aceștia cunosc și știu așa de multe despre orice și oricine.

Ei dispun de „uairless” dar nu în sensul firesc, între ce spun și ce fac. Evident cu eat-shit-poop-more cu alții, despre alții. Pot ști despre tine, fără sa te cunoască prea bine și ajungi „să afli” de la ei ce nu știai nici tu despre tine?

Vorbesc pe ascuns după ce treci de locul unde s-au postat să mănânce „bunătăți”. Ascunși prin parcuri, printre bănci, în mașini. Ori pe la alții prin case și cu psihostimulatoare vegetale sau de sinteză, ei știu totul. Și-au ratat existenta dar cunosc despre cum exiști și ești tu cu adevărat.

Urăsc tot ce-i omenesc cu chipuri de animale. Un amestec de om-animal, o mutație a naturii de care trebuie să te ferești cât poți. Aceste animale lovesc cu copita atunci când ești cu spatele. Îți mușcă mâna dacă te porți frumos cu ele. Îți „rod” încălțările de ciudă, să nu poți pleca unde ai treabă. Îți urinează si se maronesc în drum ca să tot ocolești și să întârzii în ceasurile importante vieții tale. Te trag de pantaloni să te joci cu ele ca apoi să o ia la fugă cu mâncarea ta. Te sapă în grădina vecină și îngroapă totul, exact cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Urăsc mulți oameni. Urând atâtea în jur, este pentru că de fapt, la un anumit nivel, nu mă suport pe mine. Asta este, așa voi trăi cu mine însămi și deocamdată nu regret nimic și n-am ce să explic nimănui. Am destul timp să reflectez. De fapt contează? Afectează pe cineva asta? Nu!