Eu trec prin viață având uneori convingerea, sfărâmată de mici excepții, că oamenii sunt răi, individualiști. Mama pleacă de la premiza că toți sunt buni.

Veți spune că adevărul nu se află în niciuna din aceste extreme, că nu are cum să fie de o parte sau de alta. Veți gândi că e vorba de două păreri, de două suflete aflate la poli opuși: unul alb și altul negru.

Am început să împart oamenii în buni și răi, în prieteni și dușmani, pentru a învăța să mă feresc de cei care m-ar putea ataca într-un fel sau altul. Am vrut să-mi ascund sufletul într-o cutie de la al cărei lacăt să pierd cheia.

Astăzi, m-am gândit mult la ideea mamei. Da, poate că suferă deziluzii.

Dar s-ar putea și să obțină ceva cu adevărat important: o schimbare în bine a celor răi. Faptul că eu categorisesc o anumită persoană ca fiind rea, nu o ajută pe aceasta cu nimic; câteodată nici tot ajutorul din lume nu poate face pe cineva să se îndrepte!

Plus că sufletul ne va fi mai ușor dacă nu vom purta ură, dacă nu vom căuta să ne răzbunăm sau să le strigăm că știm că ei au fost cei care ne-au făcut rău. Și noi știm cine a făcut răul, și știu și ei. Iar convingerea aceasta nu ne face pe noi mai buni, doar poate pe cei răi și mai răi, atunci când sunt dați în vileag.

Să vă fac o mărturisire: mă gândesc că poate am devenit prea drastică, am urcat prea mult ștacheta așteptărilor.

Sunt cazuri în care este necesară acordarea unei a doua sau chiar a treia șansă; când oamenii greșesc din prostie, neștință, grabă etc. Nu-i voi include între aceștia pe cei care mi-au dorit constant răul. Pe aceștia încerc să îi iert și să păstrez o oarecare distanță, ca orice om prevăzător. Ar fi un caz în care aș putea să le acord și lor o șansă: atunci când aș vedea sau aș simți din comportamentul lor nu regret neapărat, ci faptul că, măcar în prezent nu mai vor să-mi facă probleme.