Porumbeii

Ca porumbel, deasupra norilor și a tuturor, de ce să cobori? Ceilalți te pot privi și de jos. Chiar dacă te vei vedea mai mic. Mult mai mic.

De sus ești greu de prins ca să poți fi pus la fiert. Față de restul, vei avea o altă panoramă și vei zări o țintă. Vei nimeri exact acea fereastră. Fereastra șanselor, oglinda vieții, ochiul viitorului și vei fi zeu deasupra capetelor de muritori.

Ai o priveliște frumoasă și un portal de călătorie în timp, chiar. Poți să pleci cu mult înainte ca răul de sub tine să te poată atinge și pe tine pe gheruțe. Cu mult înainte ca acesta să se izbească de pământ și să dea un recul de praștie!

Ești unsul cerurilor care poate mânca de unde vrea și cât vrea. Gras și hrănitor să-i mai poți îndestula și pe alții. Important este să nu cobori. Nu-i de tine, aici jos! Nu cât se poate să fii doar sus!

Călător în timp și spațiu, zeu și demon, râvnit și rănit, părăsit și vânat de alții. Ești gunoier pentru că nu mai ai din ce și bolnav neștiind de unde.

Lumea-ți pare mai mare acum. Mare era și inainte dar de sus, ce să observi?

Totul ți-e mult mai mare și calduros acum. Plutești pe ape albastre de metan ca pe Pluto. Te cobori șiroaie de pe vase de lut și vezi în ceață culoarul acela…

Te vei renaște și vei izbăvi infinitul. Întâi abur, apoi ca sevă pentru țărână și… viața continuă!