Pulberi de stele și butoiașe

Când taci și faci și aduni… oricum, tot acolo ajungi.

Ești în fața lor dar cu fața ta spre zid.

Când ești în fața plutonului de execuție și aștepți să încasezi lovitura finală provenită de la cea mai bună muniție disponibilă în acel moment: familie, prieteni buni, cunoștințe, vecini, colegi de serviciu, de școală, de tot… până nu mai miști.

Dar există și viața de după. Chiar și așa, ciuruit cum te-au lăsat.

Umbra ți se ridică de la pământ. Ea se uită indiferentă la tot ce-i jos, la ce a fost cândva și apoi pleacă. Se grăbește, n-are timp de zăbovit. Trebuie să se pregătească.

Poate se va lansa către zări. Desigur, așa cum va putea. Probabil dintr-un butoiaș pus pe două roți.

Îi e greu. Se uită-n jur, la peisajul frumos și așa rău îi pare că nu poate sta să-l admire. Poate cu altă ocazie.

Se uită la ce are de făcut. Vede că-i lipsește scânteia dar încă e vreme. Stelele strălucesc pe cer dar când ajung pe pământ, ajung arzând, scânteind și transformând totul din jurul lor în pulbere. Totul ține de ce va alege atunci.

Oricum, timpul poate ști mai multe decât ce crezi că poți ști tu.

BUM!