Autism-Terapeuții

După diagnostic, aflați încă în stare de șoc, părinții sunt derutați. Nu știu către ce persoană, centru să se adreseze mai repede. Nu știu cum să obțină informații mai repede despre unde e și bine.

De multe ori, pot alege un loc doar pentru că e mai aproape și le este greu altfel. Pot alege ceva doar că și unii cunoscuți au fost mulțumiți.

Mulți specialiști ai copiilor speciali, pot să-și acorde o autoimportanță specială. Sunt poate acei terapeuți care la bază, au o formare în psihoterapie de diferite orientări. Mulți sunt chiar și coordonatori cu programe recunoscute de tagma din SUA.

În baza acelei recunoașteri, ei se promovează. Printre toți specialiștii, mai pot fi „uscături”. Aceștia se etalează cu pregătirile dar munca lor nu mai spune nimic. Pentru unii, dacă obțin suficiența diplomelor, restul e arhisuficient.

Sunt mulți terapeuți comportamentali după cum spuneam, cu formări diverse dar ce au probleme specifice de înțelegere și comunicare. Mă refer la gestionarea optimă a relației cu aparținătorii cazului, pe care ei îl facturează.

În această lume, de fini observatori ai comportamentului uman, unde trebuie să găsești niște virtuți, poți avea surprize.

Sunt specialiști care te blamează că le strici demersurile terapeutice, deși ei nu te-au informat în prealabil despre o anume metodă aplicată. Te amenință că vina îți va aparține pentru diverse întârzieri ale copilului tău.

Tu, ca părinte până îți revii din fazele doliului, o iei de bună. Îți faci „mea culpa” și spui:„da, să trăiți!”

Pentru că te simți mic și știi că progresul copilului depinde de bunăvoința psihoterapeutului comportamental, taci. Îți ciuruiești buzunarele, răbdarea, stomacul și probabil anumite speranțe.

Ca părinte, în fazele pierderii, se pierd si multe din tine. Ești altfel ca părinte. Și un terapeut poate fi altfel. Mai ales cei care sunt terapeuți și care au un copil tipic. Unii dintre ei, habar nu au de ce simte părintele special.

Mare grijă la unii specialiști, părinți de copii tipici la rândul lor. Vrând nevrând, vor avea tendința să-i forțeze pe clienții lor speciali. Să execute diverse sarcini și marea problemă - să îi facă să vorbească mai repede.

De altfel, fiind convinși că prin stimularea limbajului de care părinții sunt incapabili, ei pot avea realizări. Ca atare, îi forțează și nu țin cont că nivelul mental al copilului nu permite. Se simt arhisuficienți și nici nu-ți recomandă logopedia sau metode alternative de comunicare.

Aceștia îi forțează pe copii, să-i alinieze la normalitatea pe care ei o au acasă prin copilul lor tipic. O normalitate pentru care nu au niciun merit, de altfel.

Sunt acei oameni care nu arată vreo emoție umană, au fața efectiv neutră când le vorbești. Și în caz că mai apare vreo expresie sporadică de ceva uman, se vede de la o poștă că și aceea este exersată.

Sunt mulți terapeuți de care trebuie să te ferești, căci vei schimba poate mulți, părinte drag. Dacă copilul tău face diaree în ziua terapiei și ești taxat pentru asta, fugi. Poate fi o ședință băgată pe gât, cum sm avut eu, pentru recuperare.

Că ai lipsit, ai încurcat ploile terapeutului, că el putea lua o altă ședință în locul tău. Totuși, îi faci un pustiu de bine să-i explici că sunt riscurile meseriei și că nu pedepsești clientul. Căci clientul se satură de teama de a fi taxat când i se îmbolnăvește copilul și spune asta și altora.

Pe viitor, ca terapeut care face așa, în loc să primești recomandări pentru terapie, devii un om de evitat.

Clientul nu trebuie să-ți suporte riscurile meseriei, indirect, costurile operaționale ale cabinetului tău și orgoliile cu cine ești tu.

Noi, părinții putem da bătăi de cap specialiștilor în sănătate mintală. Păi dacă nu lor, atunci cui! Trebuie să ai chemare să lucrezi cu omul și să te ajuți și pe tine. De aceea alegi psihologia. Unii din păcate, își aleg meseria fără ca și meseria să îi fi ales pe ei.

Dragi terapeuți, analiști comportamentali, psihologi clinicieni, totuși sunt niște lucruri pe care noi, ca părinți le simțim. Eu le simt ca părinte dar și mai mult.

Pe lângă a fi părinte ironia sorții a fost că am terminat psihologia. Având ani mai târziu un copil special, am simțit o durere, care m-a trezit la realitate. De asemenea, am simțit și o jenă, despre cum își pot lăsa unii colegi în pragul ușii, sensibilitatea și dăruirea.

Dragii mei, știu că e greu, sunteți dezorientați, îndurerați. Nici dacă ați avea studii în domeniu, nimic nu vă poate pregăti în a fi părinte special. Tocmai de aceea, alegeți-vă oamenii potriviți!

Timpul e limitat. Aveți dreptul să asistați la ședințe oricând doriți. Trebuie să aveți planul de intervenție și să vi se explice cum să-l aplicați.

Trebuie să trageți de voi, să vă mobilizați și să lucrați și acasă cu copilul. Dincolo de tot autismul de care se vorbește, sunt tulburări de învățare. Copilui i s-a scris pe foaie, că pe lângă autism, are(termenii pot varia):retard/dizabilitate/întârziere pe plan mental(diferit ca grad)

E o anume aură dată autistului și un motiv de rușine și de ascuns, că predomină de fapt o dizabilitatea intelectuală, în cele mai multe cazuri.

Copilul face terapie că e autist și totuși terapia se axează pe multe, alte arii de dezvoltare.

La ce se zice autist(pattern repetitiv, pliere asupra propriei persoane, rigiditate, lipsă comunicare și înțelegerea socială) și totuși, apar simboluri la nivel mondial cu piese de puzzle? Pentru că nu are treabă cu ce e scris în paranteză, ci cu ce vine la pachet autismul. Este altceva și este specific întârzierii mintale, cum spuneam.

Acestă întârziere trage-n jos tot ce a apucat să se dezvolte. De asemenea, apare greu sau nu mai apare, ceva care ar fi avut poate o mică abatere de timp în dezvoltare, în condiții tipice.

Sunt întârzieri inegale sau asincrone specifice celor care au și tsa.

Autistului i se adaugă probleme de comportament, de limbaj funcțional, social, declin cognitiv, motor, autoservire. Sunt grade de afectare. Aici suntem în punctul cu cele mai mari batai de cap(autismul lui Kanner) cum era „pe vechi”. Suntem în zona din creier, cu segmente insuficient dezvoltate și care dau aceste efecte în exterior.

Sunt o varietate de manifestări la unii și alții, în diverse combinații și niveluri de gravitate.

Sunt de fapt, spectrele dizabilității mintale, cele care pun cea mai mare problemă. Acestea mențin și încadrarea în CES(cea vulnerabilă intelectual, in cele mai multe cazuri).

Pe nimeni nu prea interesează că ai diverse ciudățenii atât timp cât nu ai declin pe ariile de dezvoltare importante și ești autonom. Ești văzut ca un excentric și atât.

Nimănui nu-i pasă că te lupți cu niște monștri care după vârsta adultă, nu pleacă și din contră, apar mai mulți. Aceasta este societatea dar cu ajutor, vom dezvolta mecanisme de aparare sănătoase.

Este autism cu sau fără probleme intelectuale, cu sau fără probleme de limbaj sau fără probleme intelectuale și de limbaj dar întrunesc alte criterii specifice, cu sau fără alte sindroame asociate etc. Asta pe DSM, căci pe noul ICD, apar și mai multe particularități. Le-aș scrie, dar sunt multe. Căutați voi în ICD 11, cod 6A02: Tulburare de spectru autist, cu cele 5 subpuncte ale sale.

La autismul cu dizabilități mintale, poți, în funcție de situație să ai progrese mari. Aici vorbim și de grade de implicare a părinților terapeuților. Vorbim și de natura însăși care l-a înzestrat sau lipsit pe copil. Chiar și așa, șansa către un nivel de funcționare mai bun, nu trebuie subestimată.

După îmbunătățiri ale comportamentului persoanei, antrenarea minții prin învățare structurată, expunere la medii diverse, lucrurile se mai schimbă.

Oricum, trebuie folosit cu prudență și termenul "recuperat" cât timp nu este încă clar ce inseamna normalitatea. Ce înseamnă de fapt sănătatea mentală, care și aceasta este pe grade? Să zici recuperat, e cam mult.

Din doliul diagnosticului, întrezăriți o lumină la capătul tunelului. Acea lumină e reală, pot confirma. Problema e că nu va funcționa continuu, fără intervenție exterioară, pe viață. E ca un dinam. Cât timp acționezi roțile, dinamul își face treaba, becul luminează.

Copilul pricepe greu, repeți de sute de ori, tocmai de aceea trebuie trecut de acest prag. Cum? În fiecare zi, îl iei pe masă/podea/bancă în parc și îi predai efectiv lucruri după care faceți generalizări și... mențineri. Sunt foarte importante!!!

Nu v-ați născut învățati, cereți ajutor. Cu toții trebuie să cerem ajutor. Și specialiștii, la rândul lor , trebuie să ceară ajutor și să se documenteze mereu.

Dacă simțiți în discuția cu un specialist ceva inflexibilitate, nedeschidere către ce spun părinții, către noi abordări, feriți-vă!

Acesta nu mai e „upgradabil” să zic așa. În consecință, va gafa des în procesul terapeutic pe care-l suține cu copilul. Va fi convins că el știe suficient de mult și învățarea continuă nu-i va mai fi prioritate.

Între timp, lucrați la calmul, voința și organizarea voastră, căci va fi o ieșire din zona de confort. Vă confruntați cu lipsa învățării tipice și un proces sinuos de ameliorare. Prin antrenament structurat, în aproape un an sau mai puțin, copilul își va îmbunătăți considerabil ritmul de învățare.

În mai puțin de 10 repetări, copilul va trebui să rețină lucruri. O să vedeți că va reține mai greu pe o arie și mai rapid pe alta. Ca oricare din noi. Buni la unele, slabi la altele. Ritmul de a reține informații, prin lucru structurat, neîntrerupt, va aduce un alt potențial de dezvoltare cu el.

Am scris din poziția unei mame cu studii în psihologie, care lucrează cu copilul său nu doar autist. Orice cu „da, dar dacă al tău a putut, nu înseamnă că și al meu va putea”, nu trebuie să existe. Nu trebuie să existe reprosuri între părinții speciali! Dacă și al tău are întârzieri mintale și de limbaj și constați progresul lent sau lipsa lui, înseamnă că explicația trebuie căutată altundeva.

Restul care spun că au recuperat total(fiind un termen relativ), sunt cei care nu au avut dizabilități mintale ci autism și atât. Chiar și așa, autismul este o condiție cu care trăiești și mori, nu știu exact la ce se referă recuperarea.

---

Sunteți mulți cei care negăsind după studenție clienți pe psihopatologia adultă, ați găsit job în lucrul cu copii speciali. Nu cred că alegi după de la început să lucrezi cu copii cu autism sau alte tulburări. Constați după facultate că, deocamdată acelea sunt perspectivele.

Clienții pe psihopatologia adultă pot da multe lecții de viață tinerilor psihologi, mulți proaspăt absolvenți și pare ciudat.

E ciudat să faci psihoterapie cu pregătirea ta unui om trecut deja prin școala vieții. Tu însuți ca psiholog, ai nevoie de ani in plus de experiență a propriei vieți, indelungi formări profesionale. De ce? Pentru a putea da un înțeles științific durerii umane, nu de a căuta paiul din axa pe care se situeaza sufletul unui om.

Așa cum stă un învățăcel cu studiul de caz in față. Cazul are nume, familie, demnitate și drepturi. E un glob de sticlă cu care trebuie să umbli cu cea mai mare atenție.

Câți absolvenți de psiholgie și-au dorit sincer să fie psihologi de copii speciali? V-ați vizualizat așa după facultate? Ați rămas in aria asta de drag, din chemare, ori că aici ați nimerit să căpătați experiență?

Părinții simt specialiștii cu sau fara chemare! Dar de ce continuă să apeleze la unii dintre voi și să nu vă supere? Din teama! Ei nu știu ce știți voi să lucrați și le este teamă că îi lăsați singuri în drum. Copilul meu a avut noroc cu mine, dar alți părinți? Ce fac? Se ploconesc efectiv din disperare!

Poate nu puțini, aveau impresia că vor fi omul complet, fin observator și salvator, cu o anume importanță. Așa cu jilțul specialistului/divanul s.a.m.d. Nicidecum în genunchi, montând șine de tren de jucărie cu un copilaș special.

Fiți cu compasiune pentru părinții speciali și nu îi mai repeziti dacă nu înțeleg sau nu acceptă de ce trebuie să facă ca voi. Șlefuiți-vă comunicarea cu ei, lucrul cu copii. Implicit, delirul lui „cine sunt eu!” într-o meserie așa delicată cu sufletul omenesc.

Nu mai presupuneți că părintele greșește, ci gândiți-vă la ce nu ați putut explica corespunzător! Lucruri adaptate condiției sufletești în care părintele se află.

Sunt mulți specialiști care se înscriu mai departe pe ierarhia recunoașterilor și când vă e lumea mai dragă, vă pot da la o parte.

Vă lasă pentru că ați început să vă reveniți, să lucrați și voi cu copilul, să puneți întrebări și pe ei, la îndoială. Ultimul cuvânt scris, a generat efecte. Aceste efecte au lovit indiferent de condiția părintelui de a avea un copil special.

Acest specialist, a avut puterea psihică de a încheia un proces terapeutic dar nu așa cum zice deontolgia. Adică să-i găsească înlocuitor copilului la terapie. Dacă nu a mai putut(vrut) din diferite motive trebuia să facă mai mult pentru copilul pe care nu-l mai voia la terapie.

Acest om are multe diplome, cotizații la zi în COPSI și figurează în registrul TSA si poate tu vei fi clientul lui. Acest om își menține în liniște propria importanța, la adapostul unui atestat, pentru care se presupune ca trebuie să ai niște virtuți de duh.

Ce a însemnat acesta pentru un fost client de-al lui? Pentru un pitic care fuge și se agită doar când trece pe lângă locul unde profesează acest specialist?

**Găsiți-vă terapeuți cu care să rezonați și sunt plăcuți copilului vostru, căci și pe graficul evoluției celui mic, veți avea vedea și schimbările-n bine.