A venit toamna, cad frunze. Trec anii, cad dinții. Scad puterile, cazi din picioare. Aduni praful, cad poze. Aduni florile, cade pământ. Tot ce aduni, cade. Tot ce-i căzut se adună la un colț. Tot ce se adună în colț, se scade, se risipește în vânt.

Toamna este arămie, nuanțele frunzelor îmi umplu sufletul de bucurie. Îmi vine să strig, despre cât de mult iubesc toamna.

O iubesc pentru că nu am de ales. Independent de mine, aceasta va așterne covorul bătrânelor frunze și va alina copacii obosiți de arșița verii. Mulți dintre noi, vom trece către următorul ceas al timpului. Pentru unii dintre alții, către arcuri.

Suflă vântul tomnatic în ceafă, te-mpiedici de bordură. N-ai să știi ce va fi cu tine, cine te vrea, de ce și pentru ce. Poate ești ca un ram de frunze ce trebuie adunat de jos și pus pe foc? Hmm, sau poate un coș cu merinde ce trebuie ridicat și împărțit exact printre neamuri? Neamuri de care?

Cu ce se va începe? Cine a început să adune, să scadă, să înmulțească? Cu toate astea, între două lumi, bănuiești cam cine vrea să-mpartă. Te temi cumplit de acest lucru. Nici nu te vei scutura bine de frunze și totul va fi precum n-ai fi fost.

Toamna te va încălzi și ploua, te va aduna sau sufla, te va răscoli sau uita. Cu toate astea, nu te va pupa ca pe moaște dacă mori și nu te va da la câini, după ce pleacă restul lumii.

Natura nu preferă nimic. Specia, regnul, ordinul, clasa nu contează. Ea este ceea ce este. Nu va așteapta o scamă, o ciosvârtă din ce rămâi.

Totul are cursul său. Toamna îți dă recoltă și îți cere să îi dai vreme să treacă, dacă nu-ți place. Totuși, ai răbdare. Vei vedea ce frumoasă este în felul ei, iar tu în felul tău.