Tu

19/12/2014
Sunt momente în care nu știi cum să îndrepți o lume strâmbată de propriile amintiri și gânduri fără un real

Sunt momente în care nu știi cum să îndrepți o lume strâmbată de propriile amintiri și gânduri fără un real sens.

Nu realizezi nimic din tot ce trăiești. Dacă ți-e bine, zici că nu-i adevărat. Dacă ți-e rău, paradoxal spui că este foarte real și că face parte din viață.

Ajungi să te indentifici cu propriile umbre și să crezi că de fapt ele îți călăuzesc tot drumul vieții. Poate dacă-ți luai un punct de reper, n-ai fi orbecăit atât de mult timp. Care o fi fost și acela?

Încerci ore-n șir să desfaci staturile groase ale trecutului sperând că totul o să se prefacă într-o păturică moale și călduroasă pentru sufletul tău. Faci și tu ceea ce ține de tine.

Dacă ar fi să numeri șansele avute pentru a obține ce-ți doreai, ai începe numărătoarea de la 0, -1, -2…

Poți ajunge să nu-ți mai dorești prea multe, să te detașezi de tot, să vrei doar o oază unde să te simți liniștit și nimic mai mult. Probabil că viața te obosește prea mult cu evenimentele sale, cerințele lumii și multe altele.

Atât timp cât nu tinzi spre un sens aidoma celorlalți, vei fi mereu privit ca un ciudat. Sunt liberi să te judece așa cum doresc. Judecata este o virtute a evoluției umane. Lasă-i să fie oameni.

Tu ești o plantă! Stai frumos într-un ghivecel colorat și privești norișorii cum se succed rapid deasupra ta și te minunezi de fiecare rază de soare atunci când dă putere frunzulițelor tale. Ai timp „să pierzi” iubind, ai timp să uiți tot ce nu te iubește și asta e cel mai important, cel mai real.

Ai și anumite cugetări probabil… Cum să vorbim despre realitatea vieții dacă omul trăiește iluzia ei comportându-se de parcă ar fi veșnic? Noi oamenii trăim un nimic din viața asta. Atâtea chipuri nefericite, inclusiv propria-ți oglindă, ți-au dat de gândit la un moment dat. Nu trăim nimic din viață dar ne întristăm sau ne înfuriem atunci când doamna Veșniciei ne dă târcoale.

Ne păcălim cu iluziile din jurul nostru și din noi. Autenticitatea vieții se prăfuiește, se destramă pentru că tu nu mai crezi decât în ceea ce trebuie nu și în ceea ce ai nevoie.

Nu crezi în fericire deși o cauți – te cauți în alții, în cărți, filme și multe altele. Te regăsești în ele dar mai puțin în tine. Nu în ceea ce ești și poți cu adevărat.