Visul universului din oglindă

Cum este să stai față în față cu tine în oglindă? Să te uiți îndelung până apar iluziile optice? Cum ar fi să și adormi cu ochii deschiși fără să pierzi elementele din câmpul vizual?

De unde știi că acum, nu tragi un alt pui de somn? Știi cu adevărat ce se întâmplă dincolo de ce observi? Și din prisma a ce poate fi apreciata expresia „cu adevărat”?

E un abis, nimeni nu știe dacă va vedea o lume sau alta cu proprii ochi la un moment dat. Nimeni nu știe de ce nu are amintiri despre locul din care a venit. Această ultimă întrebare a soțului meu, mi-a dat de gândit. Cum am mai zis, noi batem câmpii în accepțiunea lumii, prin tot ce gândim. Totuși, despre ce lume este vorba în propoziție?

În ochii, gândurile, corpul omului, se reprezintă un ansamblu de hărți ale universului din care ne-am format. Fiecare fir de praf cosmic, fiecare naștere sau moarte a unei stele, este întipărită în noi.

Grija pentru necunoscutul lumii, reprezintă nevoia noastră intrinsecă de a ne reîntoarce „acasă”.

Universul este infinit, într-o continuă expansiune, așadar călătoria către „casă”, va fi lungă. Va fi o lume pe care ai noștri din al nu știu câtelea neam, poate o vor întrezări.

Acolo, vom fi și noi cu ei, dar fără să știm asta. Vom fi praful de stele din lumea ce va deveni. Aceasta este eternitatea omului.

Ideea unui tărâm deosebit poate însemna ceva pentru mulți. Fiecare își creează ideea de eternitate așa cum simte.

Existența unei instanțe superioare a dreptății și pedepsei, mai ține cât de cât lucrurile la un loc. De ce? De ce nu forța interioară, alte resorturi și care să nu implice teama de vreo socoteală?

Cum ar arăta lumea atunci când nimic nu mai e de pierdut? Atunci când nu ar fi nicio socoteală de dat cuiva?

Omul și-a creat oare un fel de „părinte”? Oare să se și protejeze de autodistrugere? Cineva care se iubește prea mult pe sine și ține cont doar de ce își dorește, poate dispărea? Probabil. Un fel hedonic accentuat de a fi, fără vreo lipsă de răspundere, aduce efecte. Poate ai distruge și lumea celor care ar fi putut exista după tine.

În lumea aceasta, de ce nu avem forța interioară de a nu ne distruge? De ce să fie totuși ideea de cineva care-l știi de frică?

Eternitatea este promisă celor drepți, copilașilor cuminți care au ascultat de părinte și i-au ajutat și pe restul fraților. Aceasta este eternitatea condiționată a unui părinte „dacă îți faci curat în cameră, mergem la...”

Totuși, visul universului poate fi singurul „tărâm” în care tu să poți exista. Sigur, poate nu cum vrei tu. Nu să vezi, să auzi, să simți, să știi pentru că, nu e totul despre noi, nu?